Colţu meu. Cine poate, oase roade!

Se apropie alegerile prezidenţiale şi scena politică este împărţită între cazul Caracal şi povestea fără sfârşit a unui guvern care se tot reinven­tează.
Nici alegerile nu mai sunt ce-au fost!
Ar fi trebuit să aibă loc fel şi fel de întâlniri, de evenimente, de vizite importante. Să fim bombardaţi, noi, cei din presă, cu invitaţii la conferinţe de presă ale partidelor, unde sunt pre­zentaţi candidaţii şi ce minunăţii vor să facă ei. Poate mai este timp, dar nu cred să se întâmple ceva în perioada care a rămas.
E drept, nu a început campania electorală, dar… e prea pustiu în dreptul unor alegeri ce se doresc cruciale.
Sunt mulţi candidaţi. De unii nici nu am auzit, alţii sunt mai cunoscuţi, dar nu se prea înţelege ce caută… Iar alţii sunt candidaţii unor partide de care nu am mai auzit de foarte multă vreme. Cum e doamna de la Partidul Umanist. Auzi! Partidul Umanist Român. Iar doamna are un nume imposibil de pronunţat din prima. Căsătorită cu un tip de nu ştiu unde, a intrat în cursa electorală la pro­punerea acestui partid. La început era prezentată cu întregul nume, mai nou este trecută doar cu prenumele, semn că numele de familie a creat confuzii şi poate chiar refuz.
Mai sunt actorii angrenaţi în alegeri. Doi români respectaţi pentru ce au făcut pe scenă, dar care vor ajunge pe scena politică şi nu cred că vor face mare brânză. De necunoscuţi, numai de bine!
Au mai rămas actorii principali care se vor duela în campania electorală, aşa cum o fac şi acum.
Şi cu toate că sunt mulţi candidaţi, nu prea simţim că urmează alegeri cruciale, cum sunt prezentate.
M-am gândit ce i-a determinat pe cei care şi-au depus candidaturile, să o facă? Mă refer la necunoscuţi… Bani, glorie de două luni, posibilitatea ca peste ani să se poată lăuda cu această candidatură, nepoţilor? Cine ştie?
Cel mai probabil, vreun oscior de ceva, de ros… că aşa e în politica românească!