Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Vineri , 22 Iunie , 2018

Cine face dreptate? Cinematograful Dacia, bătaia de joc a unui bijutier sătmărean?

de Nicolae Teremtus

Au trecut vreo 40-50 de ani de atunci. Artiştii care au lucrat pentru oraş au ajuns de mare notorietate. Sunt maeştri! Cu toate acestea, lucrările lor nu apar niciunde, nu fac parte din nimic. Unele dintre ele au fost distruse, cu manie proletara, după Revoluţia din 1989. Patrimoniul cultural al oraşului a suferit şi nu interesează pe nimeni acest aspect. Cine îşi „ucide” cultura nu mai are identitate.

Este un punct de la care am plecat pentru a semnala o situaţie greu de acceptat, cea a Cinematografului Dacia. GAZETA de Maramureş a mai scris despre Cinematograf, am semnalat o stare de fapt intolerabilă, dar lucrurile nu s-au schimbat de atunci. Sunt şi mai grave. Am reluat subiectul în urma vizitei în Baia Mare a lui Volker Wollmann, cel care a scris o operă mo­nu­­mentală despre patrimoniul industrial al României. În atenţia lui Wollmann se află şi cinematografele din România, cu aparatura de proiecţie ce mai există. La Dacia, cercetătorul român stabilit în Germania a vrut să vadă aparatele de proiecţie. L-am însoţit din curiozitate, dar şi cu nostalgia celor care au văzut filme şi spectacole la Dacia.

După mai multe peripeţii din culisele unei astfel de investigaţii, am reuşit să intrăm în Cinematograf. Este un fel
de-a spune. Se intră pe o uşă laterală clă­dirii, iar de acolo se merge direct în sală. Pentru a vedea aparatura de proiecţie am urcat două rânduri de scări insalubre. Peste tot tencuiala căzută. Ploile îşi fac un obicei de a curge pe pereţi şi lasă urme ale trecerii. Pete de mucegai care-ţi dau fiori, odată pentru că te îmbolnăveşti stând acolo, apoi pentru că ne aflăm într-o instituţie de cultură, o clădire emblemă a Băii Mari şi nu numai. Am ajuns la ultimul etaj şi am văzut cele patru aparate de pro­iecţie. Două sunt din 1963 şi două din 1967. Două din Cehoslovacia, iar două din RDG. Desigur, nu mai func­ţionează de ani buni. Filmele sunt pro­iectate cu un videoproiector amplasat în sala de spectacol, pe o măsuţă! Ruşinos!

Am coborât şi în micul hol de circumstanţă am văzut un tablou vechi cu desenul Cinematografului, premiat cu un important premiu. Un paradox! Una dintre cele mai frumoase clădiri ce au avut funcţiunea de Cinematograf este în stare de faliment, fiind bătaia de joc a unor indivizi ce au vrut să cumpere clădirea. Parţial au reuşit şi au distrus holul mare, intrarea principală cu cele două scări care duceau la etaj, acolo unde era un bar şi de unde se intra în sala de cinema cu 800 de locuri. Nimic nu mai există, totul a fost transformat într-o viitoare sală de bowling, sau popicărie, aşa ceva după cum ne-au spus unii care cunosc situaţia de la Cinematograf.
Uşile sunt închise, geamurile sunt acoperite cu afişe de film. Pe la margini se poate vedea grozăvia din interior. Se pare că această parte a Cinemato­grafului a fost cumpărată de la România film de un tip pe nume Varga, din Satu Mare. Un bijutier căruia i s-a căşunat pe Cinematograful băimărean. Nu avem o confirmare oficială. Toată lumea ridică din umeri.
Odată cu cele două scări de acces, cu garderoba generoasă, cu toaletele existente au fost distruse şi lucrările de artă ce au înnobilat pereţii şi frontispiciul. A fost acolo o lucrare mare a lui Mihai Olos şi a Valentinei Boştină. Lucrări de patrimoniu, credem, lucrări ce au fost plătite de statul român! Lucrări care au dispărut, fie fiind distruse, fie luate şi duse în altă parte, adică au fost furate.
Amărâţi, am plecat de la Cinematograf în căutarea arhitectului care a ridicat o clădire ajunsă batjocura veniţilor de nicăieri.

Viorel Neaga este arhitectul care a ridicat Cinematograful Dacia. Ne-am întâlnit lângă clădire. Un bărbat în vârstă, dar cu mintea limpede, cu neliniştea celui care a proiectat toată viaţa, cu mâini cu degete subţiri, nervoase obişnuite cu creionul şi planşeta. A fost arhitectul şef al Băii Mari mulţi ani. Ne-a povestit cum a apărut Cinema­tograful Dacia.

„Proiectarea Cinematografului a început în 1966. Ea a trecut prin mai multe faze. După aprobarea fondurilor şi decizia de a face Dacia cu 800 de locuri, am preluat proiectul. La proiectarea a participat cu efort şi co­labo­rare inginerul Lazăr Radu. Am fost un colectiv mic, dar cu ambiţii şi cu tragere de inimă. Noi am dorit să avem un Cinematograf deosebit. Am spus să ieşim din forma unitară a clădirilor de atunci, monobloc. Şi, în funcţie de funcţiunile Cinematografului, să fac volumele să se întrepătrundă. Cinema­tograf este o temă la care nu poţi face multe înflorituri, dar am avut mai multe variante, am fost la avizări. Am avut noroc cu Iosif Uglar care dădea telefon să fim primiţi repede, să primim avizele de care aveam nevoie. Intrarea principală ducea la holul unde se aflau casele de bilete, punctul de control, după care se intra în holul principal. Acolo erau garderobele pentru lăsarea hainelor, când era nevoie, iarna, toamna. Se urca pe cele două scări, sus. Acolo era un mic bar. De aici, de la etaj, era accesul în sala de cinema. Era o imagine deosebită când intrai, se vedea sala cu scaunele aşezate pe rânduri, se vedea ecranul, era o imagine surprin­zătoare. Era puţin neobişnuit pentru Baia Mare, ca volum. Sala avea 800 de locuri, iar volumul de aer pe cap de spectator era 9,5 metri cub de aer. Holul principal a fost prevăzut cu placaje de marmură şi la parter şi la etaj. Au fost lăsate două spaţii laterale pentru lucrări de artă plastică. Şi au fost realizate de către Mihai Olos şi Valentina Boştină. Dar lucrările de artă nu au fost de la început. În noiembrie 1968 a fost dat în folosinţă Cinematograful Dacia. Iar lucrările celor doi artişti au fost puse în 1971. A fost concurs şi Mihai Olos şi Valen­tina Boştină au câştigat concursul”, a spus Viorel Neaga.

Arhitectul băimărean ne-a explicat că în acea perioadă s-a lucrat foarte mult în Baia Mare. În acei ani a apărut prima schiţă de sistematizare a oraşului, realizată de Ema Fab, arhitect cu multă viziune. Atunci au fost trasate pe planşeta oraşului marile bulevarde, sala sporturilor, palatul administrativ, ba­zinul de înot şi tot oraşul nou. A fost ridicat actualul hotel Carpaţi. Atunci se numea hotel Gutinul.

Viorel Neaga a deplâns situaţia în care a ajuns Cinematograful Dacia.
„Este incredibil ce a ajuns. Am încercat în aceşti ani să aflu cine a preluat Cine­matograful. Nu am reuşit. Ştiu că exista proiectul la Institutul de Proiectări din Baia Mare. Am vrut să îl văd după 1989, dar a dispărut. Nu mai există. Cine l-a luat? Ca de altfel şi alte pro­iecte ale unor imobile importante. Cine­matograful are partea de acoperiş pe o structură metalică, ca la sala sporturilor. Această structură trebuie verificată. În timp se degradează şi necesită reparaţii. Nu mai există proiectul şi nu se pot realiza aceste lucrări. Acum sala arată groaznic, nu mai există toalete şi pe unde se intră, pe acolo se şi iese. Este ilegal. Ce păzesc cei care ar trebui să verifice? Dacă se întâmplă ceva regr­e­tabil, cine va răspunde? Cei care au distrus partea de intrare, care au demolat fără autorizaţie, bănuiesc. Nu se fac modificări fără să consulţi proiectul iniţial, fără să vorbeşti cu cel care a proiectat. Pe mine nu m-a consultat nimeni. Este foarte grav ce s-a întâmplat la Dacia”, ne-a spus arhitectul băi­mărean.
Am aflat că anul trecut a avut loc, în Bucureşti, o expoziţie omagială, Mihai Olos, la un muzeu din Bucureşti. Acolo a fost expusă lucrarea, o replică a lucrării dispărute, distruse de la Cine­matograful băimărean. Am luat legătura cu doamna Ana Olos, soţia artistului băimărean.
„Nu ştiu ce s-a întâmplat la Cine­matograf, decât ce s-a mai auzit.  Încer­carea de reconstituire la expoziția «Efemeristul. O retrospectivă Mihai Olos»,  Muzeul Național de Artă Con­tem­porană, București (10.11.2016- 26.03.2017). Într-adevăr, fiul meu s-a ocupat”, ne-a spus doamna Olos. Au fost folosite plăci rămase în atelierul artistului, după realizarea lucrării de 120 de metri pătraţi din plăci de aluminiu, la Dacia.
Am luat legătura şi cu Ion Papuc, soţul artistei Valentina Băştină.
Acesta nu ştie prea multe despre soarta lucrărilor de la Dacia. A încercat să afle amănunte, dar s-a lovit de aceeaşi indiferenţă şi nepăsare. Şi el deplânge situaţia şi ar dori din partea celor care au putere de decizie nişte răspunsuri la situaţia incredibilă de la Cinema­tograful Dacia.
Vom revenim cu alte date şi informaţii despre cele întâmplate la Dacia, dar şi cu alte monumente din Baia Mare.

 

 

Lista lucrărilor care nu există!
 

Avem o listă a unor lucrări distruse sau în curs de distrugere. Nu sunt cuprinse în patrimoniul cultural local. Este o blasfemie! Pe această listă figurează: Paul Erdos, Zoltan Bitay, Traian Hriscă, Nicolae Apostol, Mihai Olos, Valentina Boştina, Ghiţă Popescu, Aurel Cucu, Alexandru Şainelic etc. Primii trei au lucrări de artă: mozaicuri pe blocurile Radio-TV, Pietrosul şi fostul Restaurant Bucureşti. Apostol are fresca de la Teatru; Olos şi Boştină, lucrări la Cinematograful Dacia; Popescu, fresca de la Casa de Cultură. Aceste lucrări nu sunt înregistrate niciunde, nu figurează în nicio evidenţă, deşi au fost executate pe bani publici, în urma unor concursuri naţionale. Din păcate, legislaţia este prost făcută. Nu există patrimoniu local, doar naţional. Pentru ca o lucrare să fie clasificată, primul pas spre inclu­derea în patrimoniul naţional este ca artistul să fie dus dintre noi. Apoi, sunt criterii de clasificare şi aşa mai departe. Dar există o altă prevedere a legislaţiei actuale. Monumentele de for public sunt lucrări ale unor artişti în viaţă. Potrivit prevederilor Legii 120, toate lucrările de mai sus se încadrează în categoria monumentelor de for
public. Legea are mai multe preve­deri, printre ele sunt două esenţiale. Articolul 10 al Legii 120 are două aliniate: 1. Autorităţile Administraţiei Publice au obligaţia să asigure protejarea şi punerea în valoare a monumentelor de for public aflate în administrarea lor. 2. Distrugerea sau degradarea monumentelor de for public se sancţionează potrivit prevederilor Codului Penal. În tradu­cere, distrugerea unor monumente de for public şi nepăsarea faţă de acestea sunt infracţiuni care te pot duce la închisoare. Revenind la lucrările lui Olos şi Boştină, acestea au fost distruse, cel mai probabil de către cel care a închiriat sau cumpărat Cinematograful Dacia. Lucrările nu mai există. De prin 1995, conducerea Cinematografului a trecut prin mai multe directorate şi locaţii de gestiune, ca să ajungă, din nou, la stat.
 

 

România film, un film prost!

Am încercat să aflăm date clare şi adevărate de la cei care au în proprietate Cinematograful, respectiv România film.
Am sunat până ne-am plictisit la sediul central al societăţii care are cinematografe în toată ţara. Nu a răspuns nimeni, chiar ne gândeam că site-ul este o păcăleală.
Într-un final, ne-a răspuns un domn de la compartimentul juridic. Acesta ne-a explicat că România film este în insolvenţă şi lumea a cam plecat de pe acolo. Nu prea mai este nimeni. Şi acest domn se pregătea să plece spre alte zări în câteva zile. A spus că nu cunoaşte situaţia Cinematografului băimărean, cine
a luat, ce aluat.
„Ştiu că este un litigiu acolo. Atât. Faceţi o solicitare în scris către noi şi dintre cei care mai lucrează vor verifica şi poate veţi primi un răspuns”, ne-a spus cel de la juridic. Am trimis, dar nu a venit niciun răspuns de la România film. Mai aşteptăm! 

 

 

„Este incredibil ce a ajuns. Am încercat în aceşti ani să aflu cine a preluat Cine­matograful. Nu am reuşit. Ştiu că exista proiectul la Institutul de Proiectări din Baia Mare. Am vrut să îl văd după 1989, dar a dispărut. Nu mai există. Cine l-a luat? Ca de altfel şi alte pro­iecte ale unor imobile importante”.
Viorel Neaga