Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Vineri , 2 Iunie , 2017

„Chiorul, singurul care vede bine în ţara asta”

de Ioan Botis

La 4 iunie 1893, în Piteşti, s-a născut Armand Călinescu, cel care avea să devină om politic, economist, ministru şi prim-ministru al României. La 21 septembrie 1939,  acesta a fost asasinat de un comando legionar.

 

Ioan BOTIŞ

Armand Călinescu s-a născut la Piteşti, în familia co­lonelului Mihai Călinescu şi a soţiei acestuia Ecaterina, născută Gherman. A urmat şcoala şi Liceul „Ion C. Brătianu” în localitatea natală, fiind un elev eminent. În 1912 a început cursurile Facultăţii de Drept la Uni­versitatea Bucureşti, urmând în paralel şi cursurile Facultăţii de Filo­sofie. Apoi a obţinut un doctorat în ştiinţe politice şi economice la Paris cu teza „Le change Roumain. Sa depreciation depui la guerre et son retablissement”.
Armand Călinescu a intrat în politică după primul război mondial, în Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache şi Virgil Madgearu, care avea mai târziu să devină Partidul Naţional Ţărănesc, în urma fuziunii cu Partidul Naţional. În anul 1925 a fost ales deputat în Parlamentul României, ţinând primul discurs în 26 iunie 1926. Un imbold pentru cariera sa l-a constituit venirea la putere a PNŢ, în 1928, Călinescu fiind numit iniţial prefect de Argeş, apoi subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor.

În 1930, Armand Călinescu a devenit subsecretar de stat la Ministerul de Interne, ceea ce coincide cu o înăsprire a măsurilor împotriva dezordinilor sociale. Atitudinea sa fermă faţă de legionari a produs căderea în 1933 a guvernului Vaida-Voievod, din care făcea parte. A revenit în guvernul condus de Octavian Goga în funcţia de ministru de Interne. Pentru această „trădare”, Partidul Naţional Ţărănesc
l-a exclus din rândurile sale.
În calitate de subsecretar la ministerul de Interne, Armand Călinescu s-a implicat personal în înăbuşirea grevei de la Atelierele CFR „Griviţa” din fe­bruarie 1933. Două luni mai târziu, la 29 aprilie 1933, Armand Călinescu a cerut să se adopte măsuri drastice împotriva Gărzii de Fier. Astfel, el a ordonat Poliţiei şi Jandarmeriei să per­chezi­ţioneze toate sediile organizaţiilor legionare, să confişte publicaţiile, mani­festele şi ziarele. Orice adunări, procesiuni, marşuri şi manifestări trebuiau reprimate.
Armand Călinescu a fost liderul centriştilor, o grupare stângistă de orientare socialistă formată din tineri adepţi care împărtăşeau proiectele autoritare ale regelui Carol al II-lea. A fost în repetate rânduri subsecretar la Interne şi a profitat de ocaziile apărute pentru a-şi face surse de informaţii prin intermediul Siguranţei. Armand Căli­nescu a devenit treptat pionul regelui şi a acţionat ca un factor destabilizator în interiorul Partidului Naţional Ţărănesc, începând din ianuarie 1937. Gruparea sa de centru nu a ezitat să critice conducerea oficială a partidului. După alegerile din decembrie 1937, când niciun partid nu a reuşit să câştige alegerile, Armand Călinescu s-a ală­turat regelui Carol al II-lea în decizia sa de a profita de noua realitate de pe scena politică pentru a-şi atinge obiectivul politic – instaurarea dictaturii monarhice.

În 1938, regele i-a dat ordine clare lui Armand Călinescu să distrugă mişcarea legionară prin orice mijloace, legale sau ilegale. În acelaşi an, Armand Căli­nescu a făcut posibilă arestarea lui Corneliu Zelea Codreanu, condamnat la zece ani  de muncă silnică la minele de sare, inclusiv pentru „cârdăşie cu şeful unei puteri străine”, acesta din urmă fiind, evident, Adolf Hitler. Călinescu a fost implicat în executarea ordinului lui Carol al II-lea de asasinare a lui Corneliu Zelea Codreanu şi a altor li­deri legionari.

În octombrie 1938, Armand Călinescu i-a prezentat regelui un proiect care presupunea crearea unui partid unic ca instrument pentru a canaliza sprijinul maselor pentru regimul autoritar al regelui. Călinescu visa la o mişcare populară aşa că, la 16 decembrie 1938, a fost constituit Frontul Renaşterii Naţionale, o grupare ce nu avea nici program, nici doctrină. 

Armand Călinescu a participat, în decembrie 1938, ca membru fondator, la întemeierea partidului regal, Frontul Renaşterii Naţionale. După scurte mandate ca ministru al Sănătăţii, al Educaţiei Naţionale şi al Apărării Naţionale, la 7 martie 1939, regele Carol al II-lea l-a numit în funcţia de preşedinte al Consiliului de miniştri (prim-ministru) al României. În această calitate, Armand Călinescu a continuat politica externă tradiţională, apropiată de Franţa şi Marea Britanie. În septembrie 1939, a permis refugiul prin Ro­mânia a guvernului polonez după inva­darea şi ocuparea Poloniei de către Germania nazistă, precum şi evacuarea prin România a tezaurului polonez.

Preluarea de către Armand Călinescu a mandatului de prim-ministru a coincis cu un moment de maximă încordare pe scena internaţională. În aceeaşi lună Cehoslovacia era destrămată, iar trupele naziste au ocupat Boemia şi Moravia. Armand Călinescu a rămas până la sfârşitul vieţii fidel alianţei tradiţionale cu Franţa şi Marea Britanie.
Armand Călinescu a avut un handicap vizibil, constând în faptul că vedea numai cu un ochi, în urma unui accident din copilărie. Ca urmare, purta un monoclu negru. De altfel, regele Carol al II-lea obişnuia să-l aprecieze, cu uşoară ironie: „chiorul, singurul care vede bine în ţara asta.”
Adversarii săi legionari au afirmat existenţa unui plan secret al lui Călinescu, aprobat de Marea Britanie, de a distruge câmpurile petrolifere din Prahova în cazul unui atac german asupra României. Armand Călinescu a fost avertizat de cincizeci de legionari că se vor sinucide în cazul în care se va întâmpla ceva cu Corneliu Zelea Codreanu. „Cincizeci! Ei bine, puţin. De-ar fi două sau trei sute care ar vrea să moară şi nu în faţa palatului regal, unde ar risca să fie arestaţi (ceea ce ar fi păcat!), ci în faţa casei mele, unde s-ar afla absolut la largul lor...”, a replicat Armand Călinescu.

După asasinarea lui Codreanu în pădurea Tâncăbeşti, legionarii nu s-au sinucis, dar au început pregătirile de răzbunare. În şedinţele lor secrete s-a hotărât omorârea lui Armand Căli­nescu, care, în 1939, fusese numit preşe­dinte al Consiliului de Miniştri. O echipă de legionari, formată din Miti Dumitrescu, Cezar Popescu, Traian Po­pescu, Nelu Moldoveanu, Jean Ionescu, Jean Vasiliu, Marin Stănciulescu şi Isaia Ovidiu i-au pregătit moartea. Cei opt erau tineri studenţi la facultăţile Politehnică şi Drept din Bucureşti.
O primă tentativă de asasinat a fost dejucată la 13 februarie 1939. Şoferul a fost ucis şi agentul de pază a fost rănit, dar a scăpat fugind. Câteva luni mai târziu, legionarii au pregătit mai bine atacul. Se pare că regele Carol al II-lea îşi dăduse acordul tacit pentru uciderea lui Armand Călinescu. Primul ministru a fost asasinat la Bucureşti pe 21 septembrie 1939, de un comando legionar condus de Miti Dumitrescu.
În ziua de 21 septembrie 1939, maşina oficială a primului-ministru Armand Călinescu se deplasa în Bucureşti, pe prelungirea Ştirbei Vodă. Legionarii îi studiaseră programul zilnic şi ştiau că urma mereu acelaşi traseu. Un autotu­rism care circula cu viteză a tamponat din spate maşina oficială a primului-ministru, în acel moment apărând în faţă şi o căruţă. Armand Călinescu a făcut imprudenţa de a coborî din maşină pentru a vedea ce s-a întâmplat. Trupul lui Armand Călinescu a fost străpuns de douăzeci de gloanţe. Sfâr­şitul lui a venit la doar trei săptămâni după izbucnirea celui de-al doilea război mondial.

După asasinat, legionarii respectivi au asaltat postul de radio unde au preluat controlul şi au anunţat asasinarea lui Armand Călinescu, după care perso­nalul tehnic a deconectat transmi­ţă­torul. Legionarii s-au predat, dar această predare nu a impresionat pe nimeni. Au fost împuşcaţi în stradă, fără judecată, cadavrele lor fiind lăsate în stradă timp de trei zile. În locul respectiv a fost pusă o pancartă pe care scria: „Aceasta va fi de aici înainte soarta asasinilor trădători de ţară”. De asemenea, au fost aduşi elevi de la şcolile din capitală pentru a vedea cadavrele. Atmosfera în întreaga ţară a devenit explozivă.

Fără a cere permisiunea cuiva, gene­ralul Marinescu a anunţat că răzbunarea va fi necruţătoare, iar regele Carol al II-lea avea să certifice masacrul. În toată ţara au început execuţii sumare ale legionarilor, cel puţin 300 de legionari fiind ucişi fără judecată de autorităţi, unii dintre aceştia fiind spânzuraţi de stâlpi de telegraf. Cei mai mulţi dintre legionari au fost asasinaţi în închisorile în care erau închişi la vremea res­pectivă. În plus, în fiecare oraş al ţării, câte trei membri ai Gărzii de Fier au plătit cu viaţa asasinarea preşedintelui Consiliului de Miniştri.
Represiunea a avut loc sub guvernul Gheorghe Argeşanu, care după finali­zarea acestei misiuni a fost înlocuit cu guvernul Constantin Argetoianu. În Însemnările zilnice ale sale din 1939, Argetoianu, un atent observator al vieţii politice, remarca cruzimea cu care au fost săvârşite represaliile, cruzime care avea să îi fanatizeze şi mai mult pe legionari. Carol al II-lea avea să scrie următoarele în legătură cu asasinarea legionarilor: „Este o măsură oribilă, de fapt în afară de lege, dar care, în urma celor întâmplate, îşi are justificarea în interesul liniştei ţării”.
În noiembrie 1940, Ar­getoianu a plătit cu preţul vieţii răzbu­narea lui Armand Călinescu, iar alţi demnitari apropiaţi de Carol al II-lea au trecut foarte aproape de moarte.
Armand Călinescu a fost considerat de legionari „un criminal politic sanguinar, duşman implacabil al Legiunii, direct răspunzător de decimarea fizică a acesteia”. Cei care i-au plâns moartea i-au admirat fermitatea, modul în care a ştiut să fie „pavăză şi scut al monarhiei şi al ţării în acele vremuri tulburi”.

Corpul neînsufleţit al lui Armand Călinescu a fost expus la Atheneu. O mare mulţime de oameni s-a dus să-şi ia rămas bun de la marele om politic. Patriarhul Nicodim a ţinut slujba în prezenţa regelui Carol al II-lea şi a fiului său Mihai. Un cortegiu funerar a transportat sicriul la Gara de Nord, de unde a plecat spre Curtea de Argeş. În fiecare gară, oficialităţi şi oameni simpli au ţinut să-l salute pentru ultima oară.  Din tren, sicriul a fost preluat de un car tras de şase boi, aşa cum ceruse Armand Călinescu în testamentul său, şi dus la locul de îngropăciune.