Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Vineri , 26 Iunie , 2020

Cercetătorul nonagenar, voluntar la Serele orașului

de Mircea Crisan

     

Deși are aproape 90 de ani, Ioan Ludvig este voluntar la Serele orașului din Baia Mare. Pasiunea pentru chimie, de care s-a molipsit încă din copilărie și care l-a ajutat în toate momentele importante și grele din viață, l-a determinat ca, în loc de o pensie liniștită, să se apuce de... cercetare. Experimentele și descoperirile sale sunt spectaculoase, iar povestea sa de viață este demnă de un film sau o lecție motivațională.

 

Se spune că „întâlnirea dintre 2 oameni este precum contactul dintre două substanțe chimice: dacă există o reacție, amândoi suferă o transforma­re”. Întâlnirea cu Ioan Ludvig, un bătrân sprinten, în vârstă de 87 de ani, este mai mult decât atât. Privindu-i entuziasmul care îi menține spiritul tânăr, pasiunea uriașă pentru chimie și cercetare, care l-a determinat să renunțe la o viață tihnită de pensionar pentru a fi voluntar la Serele orașului din Baia Mare, ți se pare că ai în față „produsul unei formule magice” și rezultatul unui experiment care îți demonstrează că da, se poate.

Povestea lui nu începe cu „a fost odată”, ci e firească. Însă, continuă cu o scânteie, care a devenit ulterior flacără: pasiu­nea pentru chimie: „M-am născut la Satu Mare, dar am crescut în Baia Mare pentru că tatăl meu s-a mutat aici cu serviciul. Încă de mic am avut înclinații spre chimie, pentru că eram foarte curios și dornic de fel de fel de experimente. În clasa a treia am decis pe ce drum voi merge, pentru că tatăl unui prieten era laborant chimist și eram fascinat de ce povești am auzit despre cum și ce lucrează. Tata era mecanic șef în cadrul Combinatului și în 1943, fiind război, l-am auzit că se plângea că nu are la serviciu clei. Cleiul era folosit la electro­liză pentru confecționarea plă­cilor subțiri pe care se depunea cuprul. A doua zi m-am gândit să-i fac o surpriză și să-i fac eu o rețetă de clei. Aveam 10 ani. Mi-am amintit că odată am ros o castană și era dulce și lipi­cioasă, așa că am cules castane sălbatice, le-am prăjit, le-am decojit, le-am spart în mojar,
le-am trecut printr-o sită și din praful obținut am făcut un fel de mămăligă în apă clocotită. Apoi am luat două scânduri, le-am uns la mijloc cu «mămăligă» și am pus o piatră deasupra. Spre seară am constatat cu surprindere că scândurile erau lipite. Când a venit tata de la serviciu i-am spus că dacă mai au nevoie de clei, le dau eu. A fost surprins să vadă scândurile lipite și i-am spus ce am făcut. A doua zi, tata a dus scândurile la uzină și le-a arătat conducerii, spunându-le cum am obţinut eu clei, iar pentru că uzina era militarizată a obținut aprobare să meargă muncitorii să culeagă castane. Așa că și-au produs singuri cleiul necesar pentru electroliză după rețeta mea”.

A traversat și anii războiului, familia lui a fost la un pas de deportare, iar tatăl său la un pas de… acuzația de spionaj și, implicit, de moarte. Dar destinul și Dumnezeu au vrut altfel: „O amintire din timpul războiului? Uzina la care lucra tata a fost preluată de armata rusă și aici se produceau gaze de luptă, un fel de fumigene pentru câmpul de luptă. Familia noastră având nume german, a fost luată în colimator să fim deportați. Norocul a făcut că un comandant rus avea nevoie de o ștampilă și nimeni nu știa cum se face. Un coleg i-a spus comandantului că tata este neamț și în mod sigur știe să facă. L-a chemat comandantul și tata i-a spus că nu a văzut în viața lui cum se face o ștampilă. Translatorul era evreu și în loc să spună ce a zis tata, a tradus că «pentru ruși nu fac nimic!». Din fericire, tata fiind din Sighet știa din copilărie, de la vecini, multe cuvinte în rusă și ucraineană, iar asta l-a ajutat să-i spună comandantului rus, în limba lui, «nu că nu vreau, ci nu știu». Comandantul șocat a spus: «dumneata ești spion? De unde știi rusește?». I-a explicat că a co­pilărit cu ucraineni la Sighet, iar apoi au început să vorbească fără translator. Nu l-a mai lăsat să meargă acasă și l-a închis într-un atelier de unde au spus că nu-i dau drumul până termină ștampila. Două săptămâni l-au ținut acolo și practic el a descoperit singur prin diverse încercări cum se face o ștampilă. Eu îi duceam de mâncare, iar cel care îl păzea mă punea să gust eu din ce-i duceam și abia după 30 de minute avea voie să mănânce, ca nu cumva să-l otră­vim. Iar pentru că i-a ieșit bine ștam­pila, am scăpat să fim deportați”.
Între timp, tânărul Ioan Ludvig a reușit să-și continue școala, a absolvit liceul în 1948 și s-a înscris la școala profesională ca să devină laborant chimist. „Am terminat cu 10 și am fost repartizat la laboratorul uzinei Chimico-metalurgice «Gheorghe Gheorghiu Dej» din Baia Mare. Aici făceam analizele pentru ceea ce se producea în uzină și se stabilea cu exactitate compoziția aliajelor. Am decis să îmi continui specializarea, așa că m-am înscris la Școala medie tehnică, la seral, unde am intrat direct în anul III. Pentru că mă descurcam foarte bine, am fost selectat pentru a lucra la cercetare în laborator. Am absolvit în 1953 și ca să devin chimist, m-am înscris la Facultatea Muncitorească de la Cluj, unde am intrat mai puțini de 50 din 800 de candidați.

La examen, profesorii erau surprinși că eu știam să produc reactivi, clorură de bariu, amoniac, să distilez acid sulfuric etc. După absolvirea facultății, m-am întors la uzina din Baia Mare, unde se produceau peste 50 de produse cum ar fi cupru electrolitic, cupru negru, pulbere de cupru, sulfat de cupru, sulfat de fier, sare amară, plumb tare (cu stibiu), plumb moale din care se făcea tablă și țeavă, acid sulfuric cu concentrație de 73% și de 85% etc. Eu lucram la laborator unde se stabileau cu exactitate concentrațiile și compo­ziția produselor”.
Apoi i-a venit vremea să meargă în armată și, din nou, a fost salvat de chimie: „Pentru că eram chimist, am fost selectat să fiu dus în Moscova pentru a face armata la «antichimiști», adică la partea cu arme chimice. Nu știu dacă din păcate sau din fericire, tocmai atunci autorităţile au vrut să-mi schimbe numele din Ludvig în Ludovic. Am refuzat acest lucru și pentru că m-au văzut încăpățânat au zis că-mi arată ei armată și
m-au trimis la grăniceri, armată de 3 ani. Pentru că aveam studii de chimie, am ajuns la Bârlad, la încărcat de acumulatori, apoi am fost dus la București, la Direcția Generală a trupelor de Grăniceri. Dar și aici m-a ajutat chimia. Colonelul de aici avea o fiică în clasa a XI-a, care nu se descurca la chimie, așa că mi-a cerut să-i dau meditații. Și după o lună de meditații, aproape zilnice, fata a ajuns să aibă la chimie note numai de 9 și 10, cu toate că înainte abia lua nota 5. Când a văzut colonelul rezultatele, nu a știut cum să mă răsplătească, așa că m-a întrebat unde aș prefera să-mi termin armata. I-am cerut să mă lase să merg la Sighetu Marmației, pentru că știam că acolo era mult mai liberă viața de armată. Ceea ce s-a și întâmplat, iar în 1957 am scăpat de armată”.

După armată a ajuns din nou la laboratorul din Baia Mare: „Ca să pot obține locuință, a trebuit să fiu în producție, așa că am trecut la acid sulfuric. Acesta era folosit, de exemplu, dacă trebuia obținut sulfat de sodiu folosit în agricultură, sulfat de cupru (piatra vânătă) care este antifungic etc. Pentru că eram pasionat de partea chimică, aici am adus o serie de modificări la instalațiile pe care le foloseam, pentru eficientizare. De asemenea, ce rămânea ars de la pirită era aruncat, dar eu am venit cu ideea să obținem din acea ardere clorură ferică (clorură de fier trivalent), ce se folosește în medicină sau vopsirea stofelor. La acid sulfuric am lucrat 15 ani. Sigur că au fost situații în care m-am gazat, și am ajuns chiar să scuip sânge, dar am trecut peste probleme și am mers mai departe.
În 1964 s-a făcut o secție nouă de acid sulfuric care producea 300 de tone pe schimb, deci în jur de o mie de tone pe zi. Am fost solicitat să mă implic să descopăr de ce este arsen în acidul produs, iar pe lângă lucrul ce-l aveam de făcut, în câteva luni am descoperit că pro­blema era din cuptor, și în felul acesta am pus capăt arseniului. În acel moment, conducerea mi-a spus: «De acum, locul tău este la cercetare». Mi-a crescut salariul de la 1.800 de lei la 2.500. Mi-am luat treaba foarte în serios și aici, și, de exemplu, toată lumea se temea de fibra de sticlă. Am făcut un amestec de rășină cu vată de sticlă și am căptușit interiorul unor recipiente. În felul acesta au devenit mult mai rezistente la leșie și la acizi. Înainte, rezervoarele pentru acizi erau cauciucate pe interior, dar implementându-se metoda propusă de mine s-a dovedit mult mai ieftină și eficientă, iar pierde­rile au scăzut semnificativ (pentru că înainte se găureau rezervoarele). Nu pot să spun că a fost de­sco­perirea mea, dar eu am implementat aici această metodă, pentru că am citit un articol și am avut ambiția să verific. Am încercat întotdeauna să fiu la curent cu ultimele noutăți și să citesc cât mai mult din tot ce era de specialitate. Aici am lucrat până în 1985. Apoi am lucrat până în 1990 la Ferneziu, la Uzina de prelucrare a minereului, la secția de aglome­rare, până la pensionare”.

Are doi copii, un băiat și o fată, dar niciunul nu a moștenit dragostea sa pentru chimie. În schimb, pe Ioan Ludvig nici măcar pensia nu l-a putut ține departe de marea sa pasiune: „După ce am intrat în pensie, n-am putut să stau liniștit pentru că știam că mă «răblăgesc», așa că am decis să continui partea de cercetare. Era perioada când
s-a privatizat partea de cercetare, așa că am colaborat cu un fizician și am acceptat o nouă provocare.
Mi-a cerut să fac eloxare, pe înțelesul tuturor înseamnă să faci electrolitic un «șmalț» de aluminiu pe creuzete folosite în determinarea radioactivității. Am început să studiez și în vreo 3 luni am reușit să eloxez creuzete de care s-au minunat numeroși cer­cetători de la București. Tot ca voluntar, mi-am asumat să mă ocup de rafinarea uleiurilor de rapiță și soia, pentru a putea fi folosite drept combustibil pentru tractoare. Am reușit să fac primul în Maramureș acest lucru și chiar au funcționat tractoarele cu acest combustibil, dar a fost experimental, pentru că randamentul nu este același ca și la motorină”.

Cunoștințele sale de chimie nu
i-au păstrat doar sufletul tânăr, ci și trupul întreg: „Acum 15 ani am ajuns la doctor și au vrut să-mi amputeze piciorul pentru că aveam venele înfundate cu grăsime.
I-am spus doctoriței că știu cum să-mi dizolv grăsimea de pe vene, pentru că sunt chimist. Nu am să spun cum am reușit, pentru că a fost un experiment făcut pe propria piele și este riscant să facă cineva așa ceva, pentru că dacă nu știe concentrația și metoda, poate muri dacă se des­prinde o bucată de grăsime din vene și ajunge la inimă. Spun doar că acidul citric m-a ajutat să pot călca din nou pe picior, într-o săptămână, și să scap de amputare. Tot un experiment reușit pe propria piele a fost să-mi dizolv piatra de la rinichi și să scap de operație. Tot cunoştinţele de chimie m-au ajutat, însă pentru că trebuie ținut cont de multe detalii nu poate fi experimentat de oricine de unul singur, de aceea le recomand celor cu asemenea probleme să meargă la doctorii specialiști. Dar ca idee, mi-am dizolvat piatra de la rinichi folosind ca element principal semințele de urzică”.

Povestea sa de voluntariat la Serele orașului Baia Mare a început în urmă cu aproape un deceniu: „Acum aproape 10 ani, după ce a fost ales domnul primar Cătălin Cherecheș, i-am spus că am nevoie de o cameră pentru a continua partea de cer­cetare, care pentru mine este un hobby. I-am spus că, de exemplu, aș putea cerceta un erbicid care să elimine buruiana poli­gonum cuspidatum, cunoscută popular ca «iulișca», ce creează mari probleme prin înmulțire, afectând fertilitatea terenurilor. Această plantă a fost adusă inițial în Europa, ca plantă deco­rativă, din Japonia, i se spune și «planta amară japoneză», dar înmulțirea ei a scăpat de sub control și a devenit o problemă. În aceeași zi, am primit un spațiu pentru cercetare în cadrul Serviciului Public Ambient Urban, iar de atunci lucrez ca voluntar la Serele Orașului. Țin foarte mult să îi mulțumesc domnului primar Cătălin Cherecheș și conducerii SPAU, pentru ce au făcut pentru mine. Am făcut numeroase experimente, și după 9 ani am găsit o rețetă de erbicid care dizolvă această buruiană de la rădăcină. Dar mai trebuie să aștept până în primăvară să fac testul la intrarea plantei în vegetație, pentru că anul acesta nu am reușit din cauza carantinei impuse în România pentru Covid. Am o relație foarte bună cu cei de la Serele Orașului și ori de câte ori îmi solicită sprijinul, mă bucur să ajut cu ce pot. De exemplu, mai ajut la stabilirea pH-ului la amestecul de sol pentru plante și le recomand anumite tratamente pentru plante atunci când apar probleme”.
Când vorbește însă despre cer­cetarea românească, Ioan Ludvig are o dezamăgire în glas: „Încă din anii ’80 ne-a spus un profesor că ni se va ruina economia și partea de cercetare, dar nu l-am crezut. Interesul marilor puteri a fost să distrugă toată industria pentru a deține ei monopolul. Ne spunea, în anii ’80, că devenisem un pericol pentru multe țări apusene, deoarece eram foarte evoluați din punctul de vedere al cercetării și al tehnologiei”.
El, însă, va continua, atât cât îl țin puterile, să-și pună cunoștin­țele în practică, și le recomandă tuturor să facă la fel: „Sfatul meu este ca cei care intră în pensie să continue să facă ceva, să aibă o ocupație sau un hobby, că altfel, în scurt timp, ajung să crească «iulișca» pe ei (să mă exprim în tema pe care o cercetez)!”.

 

„Țin foarte mult să îi mulțumesc domnului primar Cătălin Cherecheș și conducerii SPAU, pentru ce au făcut pentru mine. Am făcut numeroase experimente, și după 9 ani am găsit o rețetă de erbicid care dizolvă această buruiană de la rădăcină. Dar mai trebuie să aștept până în primăvară să fac testul la intrarea plantei în vegetație, pentru că anul acesta nu am reușit din cauza carantinei impuse în România pentru Covid. Am o relație foarte bună cu cei de la Serele Orașului și ori de câte ori îmi solicită sprijinul, mă bucur să ajut cu ce pot”.

Ioan Ludvig