• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Sambătă , 23 Februarie 2019

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 25 Ianuarie , 2019

Centenarul debutului Conferinței de Pace de la Paris

Cu 100 de ani în urmă, în ziua de 18 ianuarie 1919, au început lucrările Conferinţei de Pace de la Paris (până la 21.I.1920), la care a participat şi o delegaţie română (Ion I. C. Brătianu, Alexandru Vaida-Voevod, Constantin Angelescu, Victor Antonescu), care includea şi reprezentanţi ai fostei gubernii Basarabia (Ion Pelivan-preşedinte, Ion Codreanu, Sergiu V. Cujbă, Gheorghe Năstase ş.a.), care se unise la 27 martie (9 aprilie) 1918 cu România.
În timpul acestei conferinţe au fost elaborate textele tratatelor de pace dintre ţările învingătoare în Primul Război Mondial (27 de state, prin­tre care şi România) şi ţările învinse (Germania, Bulgaria, Turcia Aus­tria şi Ungaria, ultimele două în ca­litate de moştenitoare ale defunctei monarhii bicefale).
Conferinţa de Pace de la Paris a avut drept principal obiectiv dezbaterea noii configuraţii politico-teritoriale postbelice şi rezolvarea complicatelor probleme economico-financiare rămase în urma Primului Război Mondial.
Deşi au participat reprezentanţii tuturor celor 27 de ţări aliate, deci­ziile cele mai importante au fost luate la nivelul a cinci mari pu­teri, Statele Unite, Franţa, Marea Bri­tanie, Italia şi Japonia, restul statelor fiind considerate a avea doar interese cu ca­racter special, acestea fiind invitate doar la şedinţele care le priveau în mod direct. În această postură s-a aflat şi România.
Organismul cel mai important a fost Consiliul celor patru, format din pre­şedintele american Woodrow Wilson şi premierii englez, francez, respectiv ita­lian, David Lloyd George, Georges Clemenceau şi Vittorino Orlando.

La 28 iunie 1919, Tratatul dintre Pu­terile Aliate şi Asociate şi Germania a fost semnat în Sala Oglinzilor de la Versailles, locul unde Franţa fusese umilită de Prusia, după înfrângerea din 1871.
Partea I a documentului cuprindea Pactul Societăţii Naţiunilor, care a fost introdus şi în tratatele cu Austria, Bulgaria, Turcia şi Ungaria.

Potrivit acestui Pact, era înfiinţată Societatea Naţiunilor, având drept or­ganisme permanente Adunarea, Consi­liul şi Secretariatul şi erau stabilite totodată modul de reglementare al diferendelor dintre state, precum şi sancţiunile care urmau să fie aplicate pentru încălcarea prevederilor sale.
Germania era nevoită să restituie mai multe teritorii. Astfel, Alsacia şi Lorena reveneau Franţei, Belgia primea o serie de cantoane, ducatul Schleswig trecea în posesia Danemarcei (conform plebiscitului organizat la 20 martie 1920, partea de nord s-a pronunţat pentru Copenhaga, iar centrul a rămas în componenţa Germaniei), Polonia intra în posesia Posnaniei şi a Prusiei Occidentale, în timp de Danzigul era proclamat oraş liber sub controlul Societăţii Naţiunilor. În fine, Lituania primea Memelul, iar provincia Saar trecea pentru 15 ani sub control interna­ţional, exercitat tot prin intermediul Societăţii Naţiunilor.
Clauzele politice şi teritoriale ale trata­tului erau dublate de cele militare, nu mai puţin dure. Serviciul militar obli­gatoriu era desfiinţat, iar efectivele armatei germane erau plafonate la 100.000 de soldaţi. Armele de asalt şi flota de război trebuiau distruse, iar Rhenania era declarata zonă demi­litarizată.

Germanilor li s-a părut poate mai îm­po­vărătoare decât aceste clauze, acuzaţia că ei erau principalii vinovaţi de de­clanşarea conflictului şi de „violarea legilor şi obiceiurilor războiului şi a legilor umanităţii”.
Era avută în vedere şi plata unor daune materiale, suma urmând a fi stabilită de Comisia reparaţiilor.
La acest capitol merita reţinută opinia de mare autoritate exprimată de economistul britanic John Maynard Keynes, potrivit căreia fixarea unui cuantum prea mare va pune Germania în incapacitate de plată şi va conduce, inevi­tabil, la un blocaj economic de anver­gură. Tratatul dădea un puternic stimulent pentru adepţii revanşei din Ger­mania, devenind unul din temele principale ale discursului nazist.
Interesant este şi faptul că la 19 noiembrie 1919, Congresul Statelor Unite a respins ratificarea documentului de la Versailles, abia la 25 august 1921 fiind semnat la Berlin un tratat de pace între cele două ţări.
Delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris a fost condusă de premierul român Ion I. C. Brătianu, a sosit în ca­pitala franceză pe 13 ianuarie 1919 și a avut de înfruntat încă de la început atitudinea neprietenoasă a Antantei.
Aliații nu mai considerau valabil trata­tul din 1916 prin care România s-a an­gajat în război în schimbul unor promi­siuni teritoriale din cauza încheierii Păcii de la București din aprilie 1918. Oricum, pe lângă aceasta, principiul de bază al conferinței a fost cel al ierarhiei de putere, statele fiind împărțite în două categorii, marile puteri, cu interese nelimitate și micile puteri, cu interese speciale (Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, 2011, p. 301).
Este simplu de ghicit că România se afla în cea de-a doua categorie, ceea ce, în mod evident făcea poziția țării și mai anevoioasă.
Ion I. C. Brătianu a respins cu fermitate teza conform căreia România anulase ea însăși Convenția politică și militară din 1916 prin care i se promiteau Transilvania, Banatul și Bucovina în schimbul intrării în conflict de partea Aliaților, atitudinea sa tranșantă determinându-i pe președintele american Woodrow Wilson şi pe premierul britanic David Lloyd George să propună chiar eliminarea României de la Conferinţa de Pace, pe 9 iunie 1919. Pe lângă această luptă în jurul statutului de beligerant, prim-ministrul României a avut de dus bătălii grele de negociere și în ceea ce privește recunoașterea unirii cu Basarabia și a trasării frontierei în Banat.
Deși în Tratatul din 1916 României i se promisese întreg teritoriul Banatului, marile puteri au considerat că și Re­gatul Sârbilor, Croaților și Slove­nilor (devenit ulterior Iugoslavia), merita având în vedere efortul depus în război o parte din acesta, parte pe care în cele din urmă a și primit-o. Tratatul mino­rităților, care îl însoțea pe cel cu Austria, l-a pus la încercare pe Brătianu cel mai mult. Documentul prevedea dreptul marilor puteri de a supraveghea situația minorităților naționale de pe teritoriul statelor succesoare, ori, o asemenea clauză i se părea politicianului liberal o limitare a suveranității naționale, care era de neacceptat.
Neizbutind să-și convingă partenerii de negociere de validitatea argumentelor sale, Brătianu a părăsit conferința la începutul lunii iulie.
Relațiile cu aceștia se degradaseră și pentru că premierul refuzase să retragă trupele armatei române de pe Tisa pe linia de demarcație trasată de Consiliul Inter-Aliat de Război (Keith Hitchins, România 1866-1947, Humanitas, p. 327).
La 10 septembrie 1919, la Saint Ge­r­main en Laye, o suburbie pariziană,
s-a semnat tratatul cu Austria. Erau fi­xate graniţele noului stat austriac, care renunţa la o serie de teritorii în favoarea Italiei, Iugoslaviei şi Cehoslovaciei.
Armata austriacă era redusă la 30.000 de soldaţi şi era interzisă în mod expres unirea acestei ţări cu Germania (Ansch­luss-ul). Totodată, era consfinţită uni­rea Bucovinei cu România.

Pe 12 septembrie, Brătianu a demisio­nat din fruntea Guvernului, iar pe 15 noiembrie 1919 noul guvern condus Alexandru Vaida-Voevod a primit un ultimatum prin care i se cerea ca în termen de opt zile să semneze tratatul cu Austria și cel al minorităților, altfel România urma să fie exclusă din Conferința de Pace.
Cu unele mici reformulări, tratatele au fost semnate și în cele din urmă desă­vârșirea unității naționale a României a căpătat recunoașterea internațională de care avea nevoie.
 

Regina Maria și Conferința de Pace de la Paris
 

Recunoaşterea României Mari s-a datorat în parte conexiunilor şi charismei Reginei Maria. A făcut lobby pentru ţară în 1919, la Paris, când România cerea Transilvania, Bucovina şi întreg Banatul, adică respectarea garanţiilor din anul 1916, deşi semnase pacea separată cu Germania prin guvernul Marghiloman. Când scrisorile lui Ionel Brătianu către Rege vorbeau despre răceala şi enervarea cu care era tratat, Regina este trimisă la Paris într-o aşa-numită vizită particulară. Premierul Georges Clemenceau o întâmpină la Elysee cu garda de onoare, preşedintele Poincare îi conferă Legiunea de Onoa­re, Academia Franceză o aplaudă, iar parizienii o întâmpină pretutindeni cu entuziasm. Şi la Londra domneşte o at­mosferă de familie. Vărul ei, Regele Geor­ge V, o întâmpină la gară, iar Re­gina Angliei îi împrumută bijuterii pe care să le poarte la marile banchete, bijuteriile Coroanei României şi tezaurul ţării fiind luate de ruşi. Întâlnirile cu Lloyd George, Austen Chamberlain şi Winston Churchill se ţin lanţ. Când, la întoarcere, Re­gina Maria trece din nou prin Paris, atmosfera de la Conferinţa de Pace devenise favorabilă României.

Iată cum își amintește Regina pe­rioada pregătirii participării la tratativele de la Paris:
„… Acești domni militari au păstrat legătura în permanență cu mine (ime­diat după încheierea răz­boiu­lui), astfel că am primit, mai mult neoficial, multe informații, unele teribil de dezagreabile, pe care urma să le transmit mai departe, în doze mici și cu tact, regelui care nu avea timp să asculte mereu întreaga poveste. Vedeau în mine omul căruia i se poate spune adevărul întreg, chiar și acele lucruri care ar fi doborât persoane mai robuste sufletește decât mine și asta pentru că eu nu mă plângeam niciodată, nu ceream îndurare și foarte puțini erau cei ce știau cât de mult mă consumam în sinea mea, pentru veștile rele care-mi ajungeau la ureche. Eram capabilă să primesc cu cel mai desăvârșit calm cele mai neplăcute situații, chiar dacă-mi tremurau genunchii iar zâmbetul nu-mi pierea de pe buze pentru nimic în lume”.
 

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.