• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Marţi , 11 Decembrie 2018

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 19 Noiembrie , 2018

Centenarul Armistițiului

Primul Război Mondial, de­clan­şat la 28 iulie 1914, urma să se încheie la 11 noiembrie 1918, după aproape 53 de luni de lupte tragice. Între 28 iulie 1914 şi 11 noiembrie 1918, au fost mobilizaţi în război mai mult de 70 de milioane de militari, iar 16 milioane de soldaţi şi civili au fost uciși.
Tratatul încheiat în La Compiègne, în apropierea Parisului,era ultimul dintre cele patru armistiții încheiate în acelaşi an: la Salonic - cu Bulgaria la 29 septembrie, la Mudros - cu Turcia la 30 septembrie, și la Padova - cu Austria la 3 noiembrie. Din punct de vedere strategic, el a pus capăt dominației europene și absolutismului monarhic și a doborât patru mari imperii: german, austro-ungar, otoman și rus. Atunci, la 11 noiembrie 1918, ora 11, a încetat focul pe frontul de vest, dar starea de război a persistat pentru încă şapte luni, pacea fiind instalată prin semnarea la 28 iunie 1919 a Tratatului de la Ver­sailles, cu Germania, şi a următoarelor tratate cu Austria, Ungaria, Bulgaria şi Imperiul Otoman.
Unii istorici ai războiului iau de aceea ca dată finală a războiului anul 1919, deşi cele mai multe comemorări ale războiului se concentrează asupra ar­mis­tițiului din 1918.

La începutul anului 1918, profitând de scoaterea Rusiei și a României din război, eforturile militare ale Puterilor Centrale se concentrează spre frontul de vest. Înaltul Comandament German declanșează în 21 martie 1918 o puternică ofensivă în direcția Amiens, fără a obține însă rezultatele scontate. Între timp, în cadrul unor reuniuni, dintre care prima în 28 martie, generalul Ferdinand Foch este numit comandant suprem al armatelor aliate din Franța (conferința de la Abbeville, din 2 mai). După o alta ofensivă, începută la 27 mai, în cadrul Bătăliei de pe Aisne, germanii câștigă teren și înaintează în direcţia Parisului.
În 15-16 iulie, germanii mai fac un ultim efort în Champagne, însa ulterior, la 25 iulie, armata franceză organizează o contraofensiva, prin declanșarea celei de-a doua bătălii de pe Marna, în zona Château-Thierry. Germanii se repliază la 6 august, în spatele liniei fortificate Hindenburg.
Echilibrul de forțe este pe cale de a înclina iremediabil în favoarea Antan­tei, mai ales că trupele americane vin în sprijinul francezilor și britanicilor, cu un efectiv de patru milioane de soldați, dar și cu armament nou. În cadrul conferințelor care au loc la Spa, în 13, 14 și 15 august, austriecii se de­clară la capătul puterilor și cer încetarea osti­lităților.
Ulterior, Armata 1 americană a gene­ralului John Pershing lansează apoi prima ofensivă la Saint-Mihiel în 12 septembrie și înaintează spre nord, până atinge pozițiile germane. Inamicul pierde numai într-o zi 15.000 prizonieri și 450 de tunuri, abandonând nume­roase alte materiale de război.
Austria își exprimă din nou dorința de a adresa un apel de pace beligeranților. Trăgând după sine Bulgaria și Turcia încă din 25 august, ea lansează în 14 septembrie seara, în fața presei reunite la Viena, un apel general adresat tuturor beligeranţilor în vederea păcii.
Generalul Erich Ludendorff, șeful Ma­relui Cartier General German (General­quartiermeister), află că aliații bulgari sunt gata să semneze armis­tițiul, ceea ce se va întâmpla în 26 septembrie. Veștile noi au darul să-i îngrijoreze pe germani, deoarece în 28 septembrie aliații încep ofensiva în Flandra. În seara aceleiași zile, Luden­dorff îl vizi­tează pe mareşalul Hindeburg, expri­mându-și opinia că „trebuie cerut imediat un armistiţiu; orice întârziere poate fi fatala”. În ziua următoare, bulgarii semnează armistiţiul la Salonic.
Între timp, Germania se află între anar­hie și război civil. În 3 noiembrie, în portul Kiel, marinarii flotei de război refuză să mai lupte. Militari și civili, cer deopotrivă încetarea imediată a răz­boiu­lui, dar și participarea poporului la guvernare, prin intermediul Consi­liului Muncitorilor și Soldaților. Mișca­rea revoluționară se întinde rapid la Hano­vra, Köln și Braunschweig. În 9 noiembrie, Berlinul este cuprins, la rândul sau, de o adevărată febră revoluțio­nară. Înarmați cu drapele roșii, mani­festanții instigați de spartakiști, un grup foarte activ de militanți marxist-le­niniști condus de Karl Liebknecht și Roza Luxemburg, încearcă să asalteze Reichstag-ul. Manifestanții cer abdicarea imediată a Kaiserului. Printul Max de Baden îi telegrafiază acestuia la Spa: „Abdicarea Domniei voastre a de­venit necesară pentru a salva Ger­mania de un război civil”.
Conștient de faptul că generalii săi pledează în favoarea abdicării, Wilhelm I se hotărăște să se refugieze în Olanda. Exilul său este definitiv. În aceeași zi, Max de Baden îi cedează cancelaria li­de­rului social-democrat Friedrich Ebert, în timp ce, într-o efervescență revolu­ționară, Philipp Scheidemann, un alt șef social-democrat, proclamă Republica în 7 noiembrie.

Cei șase parlamentari germani pleacă în 7 noiembrie la prânz, din Spa, unde se află Marele Cartier General German. Ziarul Le Petit Parisien din 7 noiembrie anunță cu litere de-o șchioapă: „Parla­mentarii germani se află deja pe drum”. Spre seară, delegația se află în fața liniilor franceze, în locul indicat de mareşalul Foch, adică la Haudroy, situat la 2 kilometri nord de La Capelle. Este aproape ora 20, ploua mărunt, e frig și ceața este deasă. Santinelele aflate în post reușesc să vadă un halo de lumină și se aude semnalul de „încetați focul”. Sosirea celor patru Mercedes-uri este anunțată în sunet de trompetă. În fața primei mașini se detașează conturul unui imens drapel alb.

Parlamentarii sunt cazați în vila Pas­ques, unde sunt primiți de către coman­danții Bourbon-Basset și Ducornez. Generalul von Winterfeldt, fost ataşat militar la Paris îi prezintă pe membrii delegaţiei germane. Apoi, delegaţia abandonează automobilele Mercedes ornate cu vulturul imperial, pentru a se urca la bordul a patru maşini franţu­zeşti: un Delaunay, un Dedion, un Renault şi un Panhart. La miezul nopții este servită o cina frugală în apropiere de Saint-Quentin. Drumul continuă apoi către gara din Tergnier, unde dele­gația condusă de generalul Debeney ajunge la ora 3 dimineața. Un tren compus din trei vagoane îi aș­teaptă.
Vagonul-salon al parlamentarilor germani este vagonul lui Napoleon al III-lea, construit în 1860 si care îi servea acestuia pentru deplasarea la Com­piegne. Salonul este tapisat în satin verde si mai poarta încă semnele co­roanei imperiale. Trenul pleacă într-o direcţie necu­nos­cută parlamentarilor, iar geamurile vagonului sunt camuflate.
În 8 noiembrie, la ora 7 dimineaţa, dele­gaţia ajunge la Rethondes, în apropiere de Compičgne. Trenul mareşalului Foch se afla deja pe linia paralela şi el îi primeşte pe delegaţi în vagonul său personal la ora 9.
 
Primul contact este destul de violent, deoarece Foch aşteaptă mai întâi ca ple­nipotenţiarii germani să ceară armis­tiţiul: „Cereţi armistiţiul? Atunci spu­neţi asta! În cazul în care îl cereţi, va vom face cunoscute condiţiile în care va putea fi obţinut”, spune el sec.
După discuţiile privind condiţiile ar­mis­tiţiului, germanilor li se da un răgaz de 72 de ore, pentru a da un răspuns definitiv. Erzberger ar dori mai întâi încetarea focului, pentru a combate mişcarea bolşevică din Germania din acel moment, dar Foch refuza: „Focul nu va înceta decât după semnarea armistiţiului”.
La ora 13, căpitanul von Helldorf, care servește ca interpret, pleacă la Spa, către cartierul său general. Duminica, 10 noiembrie, guvernul german ia la cunoștință condiţiile armistițiului și în aceeași după-amiază sunt trimise două mesaje delegației germane: unul semnat de mareşalul Hindenburg, în care se precizează anumite atenuări privind convenția de armistițiu, celălalt, semnat de cancelar, care îi acordă lui Mathias Erzberger mandatul de a semna armistițiul.
În fine, în 11 noiembrie armistițiul este semnat la ora 5.10 dimineața de către mareșalul Foch, amiralul sir Roselyn Wemyss, generalul Maxime Weygand, contele Alfred von Oberdoff, Mathias Erzberger, generalul von Winterfeldt şi căpitanul Vanselow. Ultimii doi au lacrimi în ochi.
La ora 5.45, generalul Mordacq îl anunța pe Clemenceau că armistițiul a fost, în fine, semnat și că va intra în vigoare la ora 11 a aceleiași zile. La Mi­nis­terul de Război bucuria este imensă. Bucuria nu este împărtășită la fel de toată lumea. Înflăcăratul general Man­gin exclamă aproape profetic: „În 20 de ani vom avea din nou război! Armata germană nu a fost distrusă, iar noi nu am intrat în Germania cu arma în mână”.
În aceeași dimineață, mareşalul Foch îi relatează președintelui Raymond Poin­caré evenimentele petrecute, remarcând totodată: „Germanii au acceptat condi­țiile pe care noi le-am impus, dar nu
s-au declarat încă învinși. Cel mai rău este ca ei înșiși cred sincer acest lucru”.
La ora 11, clopotele răsună în toată Fran­ța. Pe front, trompeţii urcați pe para­pete sună din toate puterile: „În­cetaţi focul! Deşteptarea, sau la drapel”. Pretutindeni se aude Marseilleza.
În fața, în tranșeele germane se simte uşurarea. Pentru prima oară, în cei patru ani, francezii și germanii se pot privi fără a se împuşca. Armistițiul a fost semnat dimineața între aliați și germani. Ultimul soldat francez ucis de un glonţ rătăcit, exact la ora 11, în ziua de 11 noiembrie, este agentul de legătură Auguste Trébuchon, care anunța ordinul de adunare a regimentului sau, în vederea aprovizionării. Războiul lasă însă în urma sa peste opt milioane de morți și șase milioane de mutilați.
În ziua următoare, prin Ordinul de zi Nr. 5961, mareşalul Foch adresează un mesaj armatelor aliate: „Ofiţeri, subofi­ţeri și soldați ai armatelor aliate, după ce inamicul a fost oprit definitiv, ați câștigat cea mai mare bătălie din istorie, ați salvat cauza cea mai sfântă: libertatea lumii. Fiţi mândri, posteritatea vă va păstra recunoștința”.
 
Vremea este răcoroasă la Paris, a căzut chiar un pic de bruma. Oraşul este în aşteptare încă din zori. Nimeni nu ma­nifesta îngrijorare sau nerăbdare, însă toată lumea aştepta un semnal. Primii sunt informaţi redactorii jurnalelor şi directorii de bănci. Mulţimea aşteaptă o confirmare vizuală. Către ora 10, apar afişe pe toate faţadele sediilor ziarelor Echo de Paris, Gaulois şi Matin.
În acest moment lumea se dezlănţuie. Sunt trase 1.200 de salve de tun şi toate clopotele încep să bata ca în dimineaţa de Paşte. Oraşul se umple de drapele şi trecătorii îşi transmit unul altuia vestea cea mare. Bucuria tuturor este imensă. Uzinele şi atelierele se golesc, la fel şi şcolile sau magazinele. Toată lumea se afla în stradă. Tobele bat, trompetele sună, toată lumea cânta Marseilleza: „Ziua gloriei a sosit!”. Lumea se îmbrăţişează pe străzi, balcoanele încep să fie pavoazate cu drapele. Clemen­ceau îşi face apariţia la una din ferestrele de la Grand Hôtel şi este ova­ţionat de mulţime. Place de la Concorde se umple de trofee, care din oră în oră devin tot mai numeroase. Tunurile germane servesc acum ca estrade pentru neobosiţii oratori. Se lasă seara şi bulevardele sunt puternic luminate. Restau­rantele şi cafenelele sunt mai animate ca în seara de Reve­lion. Şampania umple paharele şi convivii se ridică în picioare ori de câte ori se cântă Marseilleza sau imnurile naţionale ale aliaţilor.
Bucuria se prelungește până târziu în noapte și parizienii merg la culcare cu zâmbetul pe buze.
Surse: wikipedia, Historia.ro

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.