• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Vineri , 22 Martie 2019

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 15 Februarie , 2019

Cele mai celebre povești de dragoste din istorie

Se spune că dragostea este un câmp de luptă și că schimbă vieți. Numai că, uneori, dragostea nu schimbă doar destine, ci și cursul istoriei. Oameni simpli, regi şi regine, artişti sau filosofi, toţi şi-au găsit perechea, s-au îndrăgostit nebuneşte; apoi, viaţa lor a luat câte-o turnură neaşteptată şi totul s-a schimbat. Unii și-au dat viața pentru iubirea lor, alții au dus războaie, alții și-au exprimat sentimentele prin versuri. În luna iubirii, GAZETA de Maramureș vă prezintă câteva povești de dragoste celebre.

 

Vlad Țepeș și Katharina
 

Da, poate suna ciudat, dar voie­vodul valah nu a fost doar protagonistul unor povești sân­geroase, ci și a unei povești de dragoste, pline de romantism. Inima lui a fost topită de o tânără de doar 17 ani, fiica unui țesător sas din Corona, numele cetății Brașovului din acele timpuri.

Katharina este numele femeii care a fost copleșită cu multă tandrețe de către cel intrat în memoria colectivă sub numele de Dracula. Relația lor a durat peste 20 de ani și din ea a rezultat cinci copii. Se spune că din mo­mentul în care a văzut-o pe Katha­rina, Vlad Țepeș a uitat complet de celelalte aventuri galante, printre care Ursulla din Schassburg / Sighi­șoara, Erika din Bistrița și Lize din Hermannstadt/Sibiu. Conform unor relatări ale cronicilor se pare că multe din actele pline de cruzime ale voi­vodului se datorau frustrărilor, geloziei și furiei pe care o resimțea Dracula departe de Katharina.
Atunci când s-au cunoscut, frumoasa săsoaică avea doar 17 ani, iar Țepeș 34. În apropierea Crăciunului anului 1465, câteva fete foarte tinere se chinuiau să tragă la deal, prin zăpadă, o sanie mare, plină cu provizii pentru soldații din Bastionul Țesătorilor, aflat în apropierea casei lui Vlad.
Aflat împreună cu ofițerii săi la baza dealului, a sărit să le ajute. Galanteria voievodului li s-a părut tuturor ciudată, până au înțeles că acesta
nu-și mai lua ochii de la codana blondă cu ochi albaștri. Așa a început idila lui cu Katharina Siegel. Se pare că Vlad Ţepeş voia să o ia în căsă­torie pe Katharina, dar rigorile religiei nu îi permiteau, deși avea mai mulți copii cu amanta din Brașov. I-a scris, chiar, de două ori Suveranului Pontif, Papa Pius II, cerându-i o scrisoare de indulgenţă pentru a i se anula căsă­toria cu prima soție, Anasta­sia Hols­zanska, nepoata re­ginei Poloniei. În 1462, cetatea de la sud de Carpați, unde s-a refugiat Țepeș, este asediată de turci.
Boierii l-au tră­dat, trecând de par­tea fratelui său, Radu cel Frumos, care era sprijinit de otomani. Legende locale relatează că, în 1462, Anastasia s-a sinucis, aruncându-se dintr-un turn în râul ce înconjura cetatea.
Vlad Ţepeş era liber să se căsăto­rească, în sfârșit, cu Katharina, cu care avea deja trei copii: Vladislav „Laszlo” (n. 1456), Catherina (n. 1459) și Christian (n. 1461). Însă un complot al foștilor săi rivali sfârșește prin întemnițarea lui Țepeș la Buda, unde Matei Corvin i-a spus atunci că îl eliberează cu condiția să o ia în căsă­torie pe mătușa sa, Elisabeta Corvin de Hunyadi. Astfel, Țepeș a ratat oficializarea relației cu Katha­rina. Însă a mai avut cu aceasta încă doi copii – Hanna (n. 1463) și Sigis­mund (n. 1468).
Katharina i-a rămas aproape lui Dracula chiar și după căderea acestuia de pe tron, în 1462, iar Țepeș s-a îngrijit de toți descendenții săi, așa cum atestă cărțile funciare din 1850 ale familiilor Draguly, Laszlo sau Siegel. Asasinarea voievodului, în 1477, a pus capăt celei de-a doua dom­nii și dragostei dintre el şi Katha­rina. Iar frumoasa care l-a cucerit până la moarte pe Dracula s-ar fi întors la mânăstire.
 

Maruca Cantacuzino și George Enescu
 

Ea prințesă, el tânăr artist cu perspective extrem de promițătoare. Și totuși, povestea lor e una extrem de tristă.

Maria Rosetti-Tescanu (1878 – 1969), cunoscută ca Maruca Canta­cu­zino, a făcut parte din familia de boieri Cantacuzino, fiind una dintre prietenele apropiate ale Reginei Maria, soţia prinţului Mihail Canta­cuzino, ulterior a lui George Enescu şi iubita filosofului Nae Ionescu. Povestea dintre ea și George Enescu a început în 1907, dar a devenit publică abia 7 ani mai târziu. Soţul Mariei Cantacuzino a murit în anul 1928, într-un accident de maşină. Când se credea că relaţia dintre Maruca şi Enescu va deveni una oficială, aceasta avea să-l întâlnească pe filosoful Nae Ionescu. Relaţia dintre Maria Cantacuzino şi Nae Ionescu, care era mai tânăr cu 12 ani de zile, a durat timp de nouă ani. Filosoful a fost cel care a pus capăt relaţiei, Maruca intrând într-o adâncă depresie.
George Enescu a fost cel care i-a fost aproape, luând-o de nevastă în anul 1939. Iniţial au locuit în clădirea din spatele Palatului Cantacuzino, care îi rămăsese Marucăi după moartea soţului ei, Mişu Cantacuzino. Dar după instaurarea comunismului, cei doi pleacă în exil. Orașul îndrăgostiților nu avea să reaprindă însă focul dragostei lui Maruca pentru Enescu. Deși el o iubea pătimaș, ea a avut o nouă relaţie extra­conjugală, de această dată cu pianistul Dinu Lipatti, relaţie peste care Enescu a trecut cu vederea.
Cărţile lui Viorel Cosma şi Ilie Kogăl­niceanu despre Enescu arată că marele compozitor a murit în mizerie, că Maruca îl obligă să cânte şi să dea lecţii pentru a câştiga bani, chiar şi când era foarte bolnav. Viorel Cosma a povestit că pentru Enescu era important să-i facă întotdeauna pe voie Marucăi, „cea care a rămas pentru el şi pentru alţii o prin­ţesă autentică: La princesse aimee!”. Ma­rele compozitor avea să moară în anul 1955, în timp ce soţia sa avea să sfârşească 13 ani mai târziu. Cei doi sunt înmormântaţi în cimitirul Pere Lachaise din Paris.
Brâncuşi şi Maria Tănase

Totul a început în 1938, la Paris, unde Dimitrie Gusti organizase o expoziție de artă populară. În Paris s-au văzut pentru întâia oară. Și
s-au îndrăgostit, nebunește, încă din prima clipă. Ea abia începuse să bată la porțile afirmării, el era un sculptor de renume interna­țio­nal, aflat în plină maturitate artis­tică. Maria Tănase avea, pe atunci, 25 de ani. Iar Constantin Brâncuși, 62.

Astfel, în timpul unei vizite făcute alături de Dimitrie Gusti la atelierul sculptorului, Maria nu a mai plecat de lângă artistul pe care îl îndrăgise atât de mult. Gusti s-a înfuriat la culme pe tânăra cântă­reaţă şi a lăsat-o să se descurce singură în haosul parizian. Mariei nici că nu i-a păsat de ceea ce fă­cuse protectorul ei şi a continuat să trăiască alături de Brâncuşi.

Iată cum îşi mărturisea sculptorul dragostea faţă de tânăra Maria Tănase: „Când te ascult cum le zici, Mărie, aş fi în stare să dăl­tuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră! Auzi tu, fată, mă înţelegi? Vezi, tu, Mărie! Am colindat toată lumea, mă cunoaşte tot pământul prin ce m-am priceput să fac, dar când aud cântecele noastre, mă apucă un dor de ţară, de oltenii tăi şi-ai mei, de apa tânguitoare a Jiului, de satul meu... Auzi? Mă-nţelegi?”, men­ţio­­nează Petre Pandrea în cartea sa.
Cu timpul, însă, Brâncuşi s-a dovedit a fi posesiv, încercând să-i impună solistei un anumit mod de a cânta. Sculp­torul dorea să o determine pe artistă să urce pe marile scene ale lumii şi să cânte în spectacole grandioase de operă. El era de părere că Maria nu trebuia să se coboare la nivelul unui simplu cântăreţ într-un restaurant, unde melodiile ei erau auzite doar de cei care petreceau din zori şi până seara.
Dragostea dintre cei doi părea să slăbească tot mai mult din intensitate în anul 1939. La o expoziţie din New York, Maria Tănase i-a cântat preşe­dintelui de atunci al SUA, Franklin Roosevelt, melodia „Ţine, Leano, cu Roosevelt!”, fapt care l-a iritat pe Brâncuşi. Acesta era indignat de faptul că partenera lui a ajuns faimoasă datorită cântecelor de petrecere şi nu a pieselor autentice româneşti, pe care sculptorul spera că le va auzi din glasul cântăreţei.
În acelaşi an, Maria Tănase a pus capăt relaţiei sale cu Constantin Brâncuşi. Acesta declarase, la un moment dat, că dragostea dintre ei „a venit la momentul oportun şi a durat exact cât trebuia, până când ne-am plictisit unul de celălalt”.
 

Ionel Brătianu şi Elisa Ştirbey
 

Cine este femeia care i-a stat alături celui mai mare om de stat al României – Ion I.C. Brătianu - politicianul căruia istoria îi atribuie un merit colosal pentru Unirea de la 1918?

Primul copil al fiului lui Barbu Ştirbei - Alexandru B. Ştirbei, Elisa, cea care mai târziu devenea soția lui Ion I.C. Brătianu (cunoscut ca Ionel Brătianu) este descendenta unei familii care a dat țării doi domnitori: Gheorghe Bibescu - domn al Ţării Româneşti (1842-1848) şi fratele lui, Barbu Ştirbei - domn al Ţării Româneşti (1849-1853; 1854-1856), bunicul Elisei. S-a născut la Buftea, în Palatul construit de tatăl ei, care se află în stare bună şi astăzi. Elisa a învăţat în particular la Palatul Ştirbei din Buftea cu fratele ei, Barbu şi cu sora sa, Elena și, deși nu a făcut liceul, a fost o femeie deosebit de cultă.
„Dintre profesori, Ioan Slavici a avut cea mai mare influenţă asupra mea. El mi-a făcut cunoscute versurile lui Emi­nescu. A fost un moment de cea mai mare importanţă pentru dezvoltarea mea spirituală”, scria Elisa în memo­riile sale.
La sfârşitul lui 1906 - începutul anului 1907, Elisa Brătianu s-a căsătorit cu Ion (Ionel) I.C. Brătianu.
Relaţiile Elisei Brătianu cu familia lui Ionel sunt relatate în memoriile scrise de Sabina Cantacuzino, sora lui Ionel Brătianu, intitulate „Din viaţa familiei Ion C. Brătianu”.
„După moartea mamei (3 februarie 1920) când s-a stabilit acolo Ionel cu Elisa”, scrie Sabina Cantacuzino în cartea ei, „deşi cunoşteam simţămintele ei ostile pentru acest locaş, mai licărea speranţa că faptul chiar de a deveni stăpână o va împăca cu locul unde timp de 13 ani făcuse atâtea neajunsuri mamei, care nu ştia prin ce concesiuni şi înlesniri să o împace. Iluzia fu scurtă. Ionel, voind să o atragă şi s-o lege de locul ce-i era aşa de scump, nu ştiu cum să realizeze mai repede toate dorinţele ce exprimase până atunci. Îi cedă direcţiunea grădinilor, păsărilor şi a întregului domeniu al activităţii mamei. Dar pe cât păruse de doritoare să facă îmbunătăţiri şi pe cât o criticase pe mama, deodată îi pieri pofta de a înfăp­tui ceva. Ceru îndată tăierea tuturor copacilor dimprejurul casei, plantaţi de tata şi crescuţi odată cu noi. Aici Ionel fu inexorabil şi dânsa, sub pretextul că nu are mână liberă, lăsă în paragină toată grădina de lângă casă”.

Cumnata Elisei continuă arătând că „de unde până acum, Florica era centrul în care mama ne aduna pe toţi în jurul ei (...) cu mici, cu mari, ea devenea Casa Elisei. Şi dat fiind caracterul ei, între­vedeam ce o să urmeze”.
În 1927, scrie Sabina Cantacuzino în cartea ei: „Când Ionel ne fu răpit în câteva zile şi îl dusărăm la Florica, lângă mama şi tata, până la parastasul de nouă zile se împăcase în inima ei cu noi toţi deoarece îi era urât să rămână singură în casa ei. Dormeam în camera cea mare de sus, alături de a Elisei şi de a lui Ionel (...). Într-una din nopţi am auzit-o umblând prin intrare şi la întrebarea mea, îmi spuse că arsese toată corespondenţa ei cu Ionel. Cum, Elisa, ai putut face un astfel de lucru? Viaţa lui Ionel interesează toată ţara, dacă nu acum, generaţiile viitoare vor dori să-i cunoască toate laturile sufletului său, şi cea sentimentală nu este mai puţin interesantă. Te-ai şters din istoria lui. Rămase cam mortificată de această perspectivă dar pretindea că este prea târziu”.

Elisa a avut, în acea perioadă, relaţii tensionate chiar şi cu fratele ei Barbu, cu care „a rupt orice fel de relaţii”, iar raporturile ei cu Sabina s-au schimbat din rău în mai rău. Mai întâi, sub pretextul că nu are o cameră să-i dea, a refuzat s-o primească la parastasul de un an al lui Ionel, cu o zi mai devreme cum ceruse ea. Ca urmare, „după dureroasa slujbă plecai direct la gară (...). Nezărindu-mă nicăieri, simţii urmarea purtării ei şi trimise la gară pe sora ei Marieta Balş să mă aducă înapoi. Mulţumii acesteia şi îi spusei că prefer să fiu singură”.

De la jumătatea anului 1928 a urmat o îmbunătăţire a relaţiilor dintre cele două cumnate şi, după ce s-au reîntâlnit la Florica, s-au simţit bine şi la Cumpăna. Din nefericire, în câteva luni raporturile dintre ele se dete­riorează din nou, Elisa refuzând să mai meargă la Florica în timp ce Sa­bina era acolo, acuzând-o totodată de minciună. Ca urmare „hotărâi, scrie Sabina, să nu mai am a face cu dânsa”. Elisa Brătianu a murit la 13 mai 1957, la vârsta de 87 de ani, în urma unui şoc traumatic produs de a treia fractură a aceluiaşi genunchi. A fost înmormân­tată două zile mai târziu în cavoul familiei Rosetti, aflat în cimitirul Bellu, din Bucureşti, unde-şi dorm somnul de veci mai mulţi descendenţi ai familiei Rosetti. La capul Elisei Brătianu se află o piatră de granit în formă de cruce pe care e gravată o co­roană regală ce ilustrează descendenţa ei domnească.


Poetul și balerina

Poetul Ştefan Augustin Doinaş şi balerina Irinel Liciu au trăit o intensă poveste de dragoste timp de aproape jumătate de secol, poveste ce s-a sfârșit într-un mod pe cât de tragic pe atât de impresionant. S-au căsătorit în 1958 şi de atunci au devenit nedespărţiţi. Pentru Doinaş, un poet interzis, au urmat ani grei. Vedeta Irinel Liciu a primit, în 1958, titlul de Artistă Emerită, acordat de la Gheorghe Gheorghiu Dej. Ea a fost cea care l-a întreţinut pe poet o bună perioadă de timp. „Ani de zile, după căsătorie, am fost prinţ consort. Nevastă-mea, Irinel Liciu, fiind prim-balerină la Opera din Bucureşti, pur şi simplu m-a întreţinut. Am trăit pe spinarea ei. Aveam interdicţie de a publica şi toate uşile îmi erau închise. Mergeam să îmi aştept soţia la Operă, după repetiţii, iar portarul mă striga «domnul Irinel»”, povestea Doinaş într-un interviu.

La câteva ore după ce artistul a murit în spital, cea care l-a iubit și i-a fost alături toată viața și-a pus capăt zilelor lăsând în urma sa un bilețel extrem de emoționant. Înainte de gestul fatal şi-a scris ultimele cuvinte de dragoste pe o foaie albă de hârtie: „Domnul meu şi Dumnezeul meu, iartă-mă! Doinaş, dulcele meu, o prea mare iubire ucide”. Menajera a găsit mesajul şi a descoperit trupul neînsufleţit a doua zi.



 

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.