• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Vineri , 29 Martie 2024

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Miercuri , 1 Iunie , 2016

„Cel mai mare” finlandez din toate timpurile

Baronul Carl Gustav Emil Mannerheim s-a născut la 4 iunie 1867, la Askainen, Finlanda. Mannerheim a fost militar, politician finlandez şi cel de-al şaselea preşedinte al Finlandei, în perioada 1944-1946. Este primul şi ultimul care a primit titlul de mareşal al Finlandei.

 

 

Mannerheim s-a născut într-o familie fino-suedeză cu rădăcini daneze, care a fost înnobilată în 1768. Tatăl său, contele Carl Robert, a fost preot şi om de afaceri. Pentru că afacerile nu i-au mers prea bine, a dat faliment, după care a mers la Paris unde a dus o viaţă de artist. Mama sa, Hedwig Charlotta von Julin, a fost fiica unui om bogat, Johan Jacob von Julin, care era proprietarul firmei „Fiskars”.

Fiind cel de-al treilea fiu, Mannerheim a moştenit titlul de baron, deoarece, în tradiţia finlandeză doar fiul cel mare moştenea titlul de conte.

În 1881, mama sa a murit lăsând cei şapte copii în grija rudelor. Unchiul din partea mamei, Adalbert von Julin, îi va fi tutore lui Mannerheim. Din cauza înrăutăţirii situaţiei materiale a familiei, Mannerheim a fost trimis la o şcoală militară în Hamina, la vârsta de 15 ani. Mai târziu a fost exmatriculat pentru motive disciplinare, în 1886.

 

A absolvit liceul privat din Helsinki, trecând admiterea la universitate în iunie 1887. Imediat după aceea a plecat la Sankt Petersburg, unde a fost admis la Şcoala de Cavalerie „Nicolae”. În acea vreme, Finlanda era un Mare Ducat în uniune personală cu Rusia ţaristă. A promovat în 1899 şi a fost avansat la gradul de „cornet”, lucrând în Polonia la un regiment de dragoni.

 

În ianuarie 1891, Mannerheim a fost transferat să lucreze la Garda de Cavaleri a Majestăţii Sale Maria Feodorova în Sankt Petersburg. Familia sa a aranjat pentru el să se însoare cu Anastasie Arapova, fiica generalului maior Nikolai Arapov, în mare măsură din motive economice. Au avut împreună două fiice, Anastasie, care s-a dedicat vieţii monastice într-o mănăstire carmelită din Londra, şi Sophie. Căsnicia s-a sfârşit în mod neoficial în 1902 şi apoi,  cu un divorţ formal, în 1919.  

 

Mannerheim şi-a început cariera militară în armata imperială rusă, slujind în Garda de Cavaleri până în 1904. A devenit un expert în cai, cumpărând cai pentru armată. În octombrie 1904, a fost transferat la regimentul 52 „Nejn” de dragoni în Manciuria unde a fost avansat ca locotenent-colonel. Mannerheim a luptat în războiul ruso-japonez şi a fost avansat la gradul de colonel pentru curajul arătat în bătălia de la Mukdan.

La întoarcerea din război, Mannerheim a petrecut un timp în Finlanda şi Suedia, unde a rămas până în 1906. Ca reprezentant al ramurii de baron al familiei sale a participat la ultima întrunire a Dietei Finlandeze. De asemenea, a condus o expediţie în China, călătorind de la Taşkent la Kaşgar din iulie în octombrie 1906, cu omul de ştiinţă francez Paul Pelliot. La scurt timp a condus o altă expediţie în toamna anului 1908. În această călătorie l-a întâlnit pe Dalai Lama. Pe lângă scopuri ştiinţifice (antropologie), expediţia a urmărit şi interese strategice.

După această călătorie, în 1909, Mannerheim a fost numit comandant al regimentului al 13-lea de cavalerie „Vladimir”. În următorul an, Mannerheim a fost avansat la gradul de general maior şi trimis să comande Garda Cavalerească a Majestăţii Sale în Varşovia. În 1912 a ajuns să facă parte din anturajul imperial. La începutul anului 1914, lui Mannerheim i s-a acordat comanda brigăzii de cavalerie din Varşovia. În scurt timp, Germania a declarat război Rusiei, iar trupele lui Mannerheim au luptat în sudul Poloniei unde a fost martorul distrugerii zonei rurale poloneze.

 

În timpul primului război mondial, Mannerheim a fost comandant de cavalerie pe frontul austro-ungar şi român. Mannerheim a comandat pe frontul românesc o unitate de luptă ruso-română, localizată pe Carpaţi. Acest episod, de un real interes pentru român, este descris în Memoriile sale. Se pare că aici, în toamna anului 1917, s-a conturat decizia de a servi armata ţării sale în situaţii critice. După ce a dovedit competenţă în timpul luptelor împotriva forţelor austro-ungare, a fost onorat cu una dintre cele mai înalte distincţii ale Rusiei imperiale, Crucea Sfântului Gheorghe, clasa IV.

 

În 1915, Mannerheim a luat comanda diviziei a 12-a de cavalerie şi, după Revoluţia din februarie 1917, a trecut la comanda corpului al 6-lea de cavalerie în vara anului 1917. În aprilie 1917, Mannerheim a fost avansat la gradul de general locotenent. Totuşi, a căzut în dizgraţia noului guvern care îl privea ca pe unul din ofiţerii ce nu au susţinut revoluţia. Mannerheim a devenit anticomunist convins. În septembrie, a fost eliberat din funcţie, după ce, bolnav fiind, a căzut de pe cal. A rămas în rezervă, la Odessa, aşteptând să se însănătoşească. Şi-a dat demisia şi apoi s-a întors în Finlanda în decembrie 1917.

 

În ianuarie 1918, Senatul Finlandei independente, avându-l preşedinte pe Pahr Evind Svinhufvud, l-a însărcinat pe Mannerheim cu comanda aproape inexistentei armate a Finlandei, care era la acea vreme nimic mai mult decât o mână de soldaţi ai Gărzii Albe. Astfel, Mannerheim a devenit conducătorul armatei finlandeze în timpul războiului civil finlandez din 1918, misiunea lui fiind aceea de a apăra guvernul în timpul războiului civil. A  acceptat această poziţie în ciuda disconfortului pe care îl avea, ştiind influenţa germană în guvern. Şi-a stabilit sediul la Seinäjoki şi a început acţiunea de dezarmare a garnizoanelor ruseşti rămase ce dispuneau de 42.000 de soldaţi. În timpul acestui război (Război al Libertăţii, cum îi spuneau Albii), Mannerheim a fost promovat la gradul de General de Cavalerie, în martie 1918.

 

După victoria Albilor, Mannerheim şi-a dat demisia din funcţia de comandant al armatei, dezamăgit fiind de influenţa crescândă a Germaniei în politica şi armata finlandeză. Se temea de reacţia Albilor faţă de atitudinea progermană a Finlandei în ultimele luni ale primului război mondial. Căutând o modalitate de a se îndepărta de guvernul finlandez, Mannerheim a plecat în Suedia, în iunie 1918, să-şi viziteze rudele. Astfel Mannerheim a fost absent în perioada care a urmat rărboiului civil, perioadă nefastă, cu foamete, boli şi procese pentru judecarea Roşilor în închisori. În timpul războiului el a încercat să oprească „Teroarea albă” şi închiderea în masă a „roşilor”.

 

În Suedia, Mannerheim a purtat discuţii cu diplomaţi ai Aliaţilor în Stockholm, prezentându-şi atitudinea de opozant faţă de politica progermană a guvernului finlandez şi sprijinul său pentru  Aliaţi. În octombrie 1918, a fost trimis în Marea Britanie şi Franţa din  partea guvernului finlandez pentru a încerca să obţină recunoaşterea independenţei Finlandei de către Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. În decembrie a fost chemat înapoi în Finlanda de la Paris, după ce a fost ales „Protector al Statului” sau Regent, deţinând această funcţie din 12 decembrie 1918 până în 27 iulie 1919. Au existat chiar monarhişti care au dorit să-l înscăuneze rege al Finlandei.

 

După ce Frederic Carol de Hessa, ales rege al Finlandei, a ridicat suspiciuni Aliaţilor, Mannerheim a asigurat recunoaşterea independenţei Finlandei din partea marilor puteri. De asemenea, a obţinut ajutor alimentar pentru a evita foametea în ţară. Cu toate că era un antibolşevic convins, Mannerheim a refuzat o alianţă cu forţele ţariste deoarece generalii ruşi nu ar fi recunoscut independenţa Finlandei. După adoptarea unei noi constituţii, Mannerheim a participat la primele alegeri prezidenţiale, susţinut de Partidul Coaliţiei Naţionale şi de Partidul Popular Suedez. El a pierdut alegerile în Parlament în favoarea lui  Kaarlo Juho Stahlberg şi ca urmare s-a retras din viaţa publică.

 

În perioada interbelică, Mannerheim nu a deţinut nicio funcţie publică. Aceasta s-a datorat în mare măsură faptului că era privit ca o persoană controversată pentru opoziţia afişată faţă de bolşevici, dorinţa sa pentru intervenţia Finladei de partea forţelor ţariste în timpul războiului civil rus şi antipatia socialiştilor finlandezi care îl vedeau ca „General Alb”. În aceşti ani, activităţile lui au fost mai degrabă umanitare. A sprijinit Crucea Roşie Finlandeză şi a creat Fundaţia „Copiii lui Mannerheim”.

 

În 1929 a refuzat  dorinţa radicalilor de dreapta de a deveni dictator militar de facto, totuşi a susţinut Mişcarea Lapua, ce ducea o politică asemănătoare celei fasciste. După ce Pehr Evind Svinhufvud a fost ales preşedinte în 1931, el l-a însărcinat pe Mannerheim cu conducerea Consiliului Apărării Finlandei. În acelaşi timp Mannerheim a primit promisiunea scrisă ca în eventualitatea unui război să devină conducător al Finlandei. Succesorul lui Svinkufvud, Kyösti Kallio a reînnoit această promisiune în 1937. În 1933, Mannerheim a primit titlul de mareşal. În acest timp, Mannerheim a câştigat respectul finlandezilor, inclusiv a multor socialişti care au început să îl privească ca pe o adevărată personalitate naţională. Această stare de spirit a fost menţinută de discursuri publice în care a susţinut reconcilierea părţilor ce au luptat în războiul civil şi nevoia de concentrare asupra unităţii naţionale şi apărării.

 

Mannerheim a susţinut industria militară a Finlandei şi a încercat fără succes să înfiinţeze o unitate militară comună cu Suedia. Totuşi, reînarmarea Finladei nu s-a putut realiza după cum a sperat el şi astfel nu a privit optimist starea de război. A avut de asemenea şi multe dispute cu diverşi miniştri şi a semnat multe hârtii de demisie.

 

În momentul în care negocierile cu Uniunea Sovietică au eşuat, în 1939, Mannerheim a acceptat din nou poziţia de conducător al armatei în caz de război. În mod oficial, el a devenit conducător al armatei după atacul sovieticilor pe 30 noiembrie. Ajutorul său strategic a fost general locotenentul Aksel Airo. Generalul Rudolf Walden, prieten apropiat al lui Mannerheim, a fost trimis ca reprezentant al armatei în guvern din 3 decembrie 1939 până în 27 martie 1940, după care a devenit ministru al apărării în viitorul guvern.

 

În timpul războiului împotriva Uniunii  Sovietice, a stat în sediul său din Mikkeli, dar a făcut multe vizite pe front. Războiul s-a încheiat prin tratatul de pace semnat la Moscova în 12 martie 1940. În acest război de 105 zile, finlandezii au avut la dispoziţie 9 divizii de 15.000 de soldaţi fiecare, iar sovieticii 45 de divizii a câte 18.000 de soldaţi. De asemenea, echipamentul militar finlandez era net inferior celui sovietic: 324 de tunuri vechi, 112 tunuri antitanc şi doar 96 de avioane. Armata Roşie a angajat în acest război 3.000 de tancuri şi 2.500 de avioane. Pregătirea superioară a soldaţilor finlandezi şi buna strategie a lui Mannerheim au învins superioritatea materială şi umană a inamicului. Pierderile acestui război se estimează la 48.000 de morţi şi 158.000 de răniţi pentru URSS şi 25.000 de morţi şi 44.000 de răniţi de partea finlandeză. Ruşii au pierdut 872 de avioane, în vreme ce finlandezii au pierdut doar 61 de aparate de zbor.

 

În timpul celui de-al doilea război mondial, Mannerheim a menţinut relaţiile cu Germania nazistă cât mai formal posibil şi s-a opus cu succes propunerii lor pentru un tratat de alianţă. Mannerheim s-a opus de asemenea ca trupele lui să participe la asediul Leningradului.

 

Ziua de 4 iunie 1942 a fost o ocazie deosebită pentru Mannerheim. Atunci, la aniversarea a 75 de ani de viaţă, guvernul i-a acordat titlul unic de Mareşal al Finlandei. A fost primul şi singurul care a primit acest titlu. Adolf Hitler l-a vizitat cu această ocazie. În timpul acestei vizite, un tehnician finlandez a înregistrat singurele convorbiri private care s-au păstrat de la Hitler.

 

În iunie 1944, Mannerheim şi-a dat seama că acceptarea pactului pe care îl cerea Joachim von Ribbertrop, ministrul de Externe al Germaniei, era necesară, întrucât ofensiva sovieticilor devenea tot mai ameninţătoare. Chiar şi în acest moment Mannerheim a reuşit să păstreze distanţa faţă de acest tratat şi astfel sarcina de semnare a tratatului a căzut pe preşedintele Risto Ryti, tratatul fiind cunoscut ca tratatul Ryti-Ribbentrop. Acest pact preciza printre altele ca Finlanda să continue războiul împotriva URSS.

În scurt timp Ryti a demisionat şi a fost urmat de Mannerheim în funcţia de preşedinte. Această manevră a fost făcută întrucât se ivise posibilitatea Finlandei de a ieşi din război folosind diplomaţia şi Mannerheim era în măsură să asigure acest lucru dată fiind prestanţa sa. Germania era slăbită, iar ofensiva de vară a URSS fusese oprită. Iniţial Mannerheim a refuzat postul deoarece nu erau posibile alegeri generale, dar în final a acceptat în urma unui vot parlamentar.

În scurt timp, războiul a luat sfârşit şi condiţiile de pace impuse Finlandei au fost dure, totuşi nu la fel de dure ca acelea impuse statelor ce urmau să se afle în spatele Cortinei de Fier. În ciuda concesiilor teritoriale masive, Finlanda şi-a păstrat independenţa, sistemul politic pluralist şi economia de piaţă. Finlanda a fost nevoită să achite mari reparaţii de război şi să lupte în războiul cu Laponia împotriva trupelor germane din nordul ţării.

 

Mannerheim a demisionat din funcţia de preşedinte pe 4 martie 1946 din motive de sănătate. A  fost urmat în funcţie de Juho Kusti Paasikivi, un prim ministru filorus. După demisie, Mannerheim a plecat în Lohja intenţionând să-şi petreacă restul vieţii acolo. Din păcate, în iunie 1946, a trebuit să facă o operaţie de urgenţă din cauza unui ulcer, iar în octombrie acelaşi an a fost diagnosticat din nou cu un ulcer duodenal. La începutul anului 1947 i s-a recomandat să meargă în sanatoriul Valmont din Montreux, Elveţia, pentru refacere. Acolo şi-a scris memoriile. Valmond a devenit principala reşedinţă a lui Mannerheim pentru tot restul vieţii, cu toate că, periodic, s-a întors în Finlanda, călătorind şi în Suedia, Franţa şi Italia.   

 

Mannerheim a murit la 28 ianuarie 1951, la spitalul din Lausanne, în Elveţia. A fost înmormântat pe 4 februarie în cimitirul  Hietaniemi din Helsinki, organizându-i-se funeralii de stat. Mannerheim a rămas în memoria finlandezilor până în ziua de azi ca unul dintre cei mai mari oameni pe care i-a dat vreodată Finlanda.

La 5 decembrie 2004, a fost ales drept cel mai mare dintre finlandezi în cadrul concursului televizat „Cei mai mari finlandezi”.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.