Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Vineri , 8 Septembrie , 2017

Cătunele de „dincolo de nori”

de Ioana Lucacel si Mircea Crisan

Aşa cum stau, cocoţate pe munţi şi împrejmuite de brazi înalţi, asemeni zidu­rilor unei fortăreţe naturale, cătunele pierdute ale Maramureşului par ultimele rămăşiţe ale unei lumi dispărute. Cândva, era o lume complet izolată, „ruptă” de vremuri şi de istorie, în care ajungeai doar cu piciorul ori căruţa. O lume fără curent, fără drum, fără urmă de modernism. Astăzi, în cele mai multe cazuri, problema accesului a fost rezolvată, dar singura instituţie din aceste sate a rămas tot biserica. Pentru omul modern, dependent de shopping, aglomeraţie, evenimente, modernism şi facebook, stilul acesta de viaţă pare desprins dintr-o carte de istorie sau o poveste de demult. Astăzi, cei câţiva zeci de locuitori din satele izolate ale judeţului sunt „rupţi de lume” pentru că au ales să trăiască altfel. În lumea lor, timpul, aglomeraţia, stresul şi alţi „demoni” ai modernismului nu au nicio relevanţă.

După ce treci de tabla pe care stă scris „Izvoarele”, pare că ai trecut prin poarta invizibilă care îţi deschide înaintea ochi­lor o lume dispărută.
Timpul nu mai are nicio relevanţă, nici zgomotul, nici aglomeraţia şi nici banii până la urmă, pentru că aici n-ai ce să faci cu ei. Izolat într-un peisaj de vis, desprins parcă din rai, deşi legat de „modernitate” printr-un drum recent asfaltat, satul pare încremenit în timp. Oamenii par mai domoli, clopotul bi­sericii sună şi el parcă mai blând, iar singurele vieţuitoare care „sparg” liniştea de mormânt sunt păsările.

Am ajuns în Izvoarele într-o duminică, acea duminică din lună în care preotul săvârşeşte Sfânta Liturghie. Aşa că, întreaga suflare a satului era adunată în bisericuţa mică „cocoţată” pe coama unui deal. De sus, de pe prispa lăcaşului de cult, se zăreşte întreaga aşezare: 16 case, dintre care 12 sunt locuite. În urmă cu câteva decenii, neexistând asfalt, de când începea să ningă, până primăvara, satul era complet rupt de lume. Copiii mergeau pe jos la şcoala din satul vecin, Ciocotiş, iar când erau ierni grele, rămâneau să înnopteze acolo, la rude. Cei mai mulţi săteni munceau la mina Cavnic şi parcurgeau drumul pe jos, prin pădure. Urşii şi lupii făceau parte din peisajul obişnuit. Iar hrana era în mare parte produsă de ei.

Alexandru Lazăr s-a născut şi a crescut în satul Izvoarele şi spune că: „nu e grea, dar nici uşoară viaţa în cătun. Izolarea a avut şi părţi bune, pentru că datorită ei, aici nu a fost colectiv. Curent electric avem doar de prin anii ’85, sau chiar mai târziu. Înainte aveam un generator pe vale, când era apa mică, era lumină palidă, când creştea valea, era lumină tare şi puşcau becurile. Mai demult era un magazin sătesc, acum nu mai este. Dar iarna era greu cu aprovi­zionarea, nu se deschidea drumul. Se lucra la exploatarea forestieră, dar înainte de Crăciun nu mai puteau veni nici cu TAF-ul, numai cu elicopterul puteai veni. Era zăpadă de 2 metri. Dar oamenii aveau toţi provizii. Terenul nu e bun. Numai cartoful se face şi un pic de porumb, în rest nimic, doar fân. Din septembrie ningea şi până în aprilie anul viitor nu se putea merge în sat”.
În Izvoarele, toţi locuitorii sunt rudenii: „Le-am mai spus că suntem ca o obşte de mănăstire”, spune Lazăr. În ultimii ani, viaţa s-a îmbunătăţit şi aici. Dar pe vremea când Alexandru Lazăr era copil, elevii mergeau pe jos la şcoala din satul vecin: „Acum copiii merg cu maşina la şcoală, dar noi mergeam pe jos până în Ciocotiş. Când era zăpada mare, stăteam acolo la o mătuşă. Pe atunci, dacă era o urgenţă mergeau cu sania, cu carul. Cei mai mulţi localnici lucrau la mină, la Cavnic. Făceau naveta şi când ajungeau acasă, din şut, mergeau direct la coasă. Era cărare direct la Mina Bolduţ. În 40 de minute eram în Cavnic pe cărare. La noi nu a fost niciodată autobuz. Pe atunci erau cam 70 de locuitori, acum sunt mai puţini pentru că au murit mulţi localnici şi copii se nasc puţini. În zona Cavnic era rezervaţie de urşi. Au fost probleme şi cu lupii. Dar toată lumea are un câine-doi”.

De ce aleg şi astăzi oamenii să lo­cuiască într-un cătun izolat? Alexandru Lazăr explică: „Te atrage patriotismul local. Apoi, locul în care ai deschis ochii prima dată e cel mai frumos din lume. Şi sunt multe satisfacţii: aer curat, apă bună, fructe de pădure, ciuperci”.
Conform ultimului recensământ, satul Izvoarele din comuna Cerneşti are 48 de locuitori. Asemeni acestui sat sunt 10 cătune în judeţ, cu o populaţie sub 100 de locuitori. Dar multe sate izolate nu au nici măcar nume, ci sunt „cartiere” a unor localităţi la rândul lor, izolate.  Cel mai mic sat din judeţ este Jugăstreniul, care aparţine de comuna Vima Mică. Aici locuiau, în 2011, 43 de persoane.

O altă localitate care are sub 50 de locuitori este Stejera, comuna Mireşu Mare, cu 44 de locuitori, urmată de satul Izvoarele. Alte şapte localităţi au o populaţie cuprinsă între 50 şi 100 de persoane: Aspra - Vima Mică - 55, Frâncenii Boiului - Boiu Mare - 59, Duruşa - Valea Chioarului - 67, Româ­neşti - Boiu Mare - 68, Groape - Târgu Lăpuş - 76, Întrerâuri - Coaş - 90 şi Dealu Corbului - Vima Mică - 91.

Sus, pe culmea Prelucilor se întinde o altă zonă de basm din Maramureş, cu sate cocoţate în vârf de munte şi case răsfirate pe dealuri, la distanţe chiar şi de 2 km între ele, asemeni unor căciuli aruncate în grabă de sătenii harnici şi aprigi. Izolarea i-a făcut dârji, harnici, dar i-a şi ferit de „poluările moder­nismului” şi de problemele vremilor. Se spune că în Sehelbe şi Aspra, de exemplu, nu s-a înfiinţat colectiv pentru că comuniştii nu puteau găsi cele două sate pe harta. Vasile Mihalca, primarul comunei Copalnic Mănăştur spune că întreaga zonă a Prelucilor a rămas necolectivizată: „Aceste sate nu au fost colectivizate şi oarecum, fiind ferite de ochii autorităţilor, oamenii puteau face ţuică, pentru că de departe vedeau dacă vine cineva la ei”. Deşi Prelucile în sine sunt izolate, există în zonă cătune şi mai izolate: „Cătunul Piţigaia aparţine de Preluca. Sunt în jur de 20 de case, situate la 2 km de Preluca Nouă, cu casele foarte răsfirate. Au animale multe şi fiecare om îşi face casa lângă terenul pe care îl are, fiecare are dealul lui, de asta casele sunt aşa împrăştiate. Era greu accesul dar acum toţi au maşini, produc brânză, carne, vând în Baia Mare, Cluj, Bucureşti. Curent au din anii ’70. Sunt oameni harnici, toţi lucrează la diferite firme. Dacă mergeţi pe Preluci, puţin teren e nelucrat, mai mult e nelucrat aici jos. Cei mai mulţi se ocupă cu creşterea animalelor. Am văzut o persoană din Preluca în târg, cu 200 de purcei”.
Tot de Copalnic Mănăştur aparţine un alt cătun, Copalnic Deal, cu vreo 80 de case din care sunt locuite doar 50. Particularitatea acestui sat e faptul că e amplasat pe o suprafaţă enormă: are 25 de km de drum şi distanţa între case de circa 2 km: „Ni s-a aprobat un proiect pe fonduri europene şi sperăm că va ajunge drumul şi la ei”, spune primarul.
Astăzi, aprovizionarea cu alimente nu mai e o problemă atât de gravă, dar în trecut, tot ce consumau, urcau la deal în raniţă, pe un drum abrupt care se parcurgea în mai bine de două ore: „Înainte veneau miercurea cu raniţa la târg şi duceau tot ce trebuie pentru o săptămână, în rest făceau acasă tot. Un drum ce merge la Preluca Noua trece pe lângă casa mea şi mă gândeam cum pot duce acasă asemenea greutăţi, aveau şi raniţă şi desagi, e un drum greu pe care îl faci în 2 ore. Azi nu mai e aşa greu”.
Deşi populaţia scade şi în aceste cătune, totuşi în ultima vreme s-a simit o „revigorare”: „Foarte multe case şi terenuri s-au vândut în Preluci sau Co­palnic Deal în ultima vreme, săptămâ­nal se vinde un teren. Mulţi îşi fac case de vacanţă în zonă. Cu apa nu avem probleme deocamdată, dar în viitor trebuie să facem un proiect prin care vom alimenta toate satele înalte - şi Groape, Întrerâuri, Aspra -, toate sunt sate mici şi au acelaşi stil de viaţă şi aceleaşi condiţii. Contează foarte mult faptul că au asfalt. Acum, în Preluci SMURD-ul ajunge la fiecare casă. În trecut doar cu caii puteau merge dacă aveau o urgenţă. Am văzut copil învelit în multe pături venit la 4 dimineaţa la salvare cu caii. Acolo îşi îngropau şi morţii. Aveau cimitir de familie în amândouă Prelucile. Nu aveau cum să ducă morţii dintr-un cătun în altul. În prezent, în comună, avem o casă care n-are drum de acces, în satul Copal­nic. Nu se poate ajunge la ea numai cu elicopterul. Sunt două familii care trăiesc acolo şi acum încercăm să băgăm un buldozer să le deschidem drum şi în primăvară să-l pietruim. Dar aceşti oameni care trăiesc în cătune au o viaţă frumoasă şi poate mai puţin stresantă decât noi. Res­pectă natura, sunt credin­cioşi, harnici, trăiesc frumos”, spune primarul Mi­halca.

De aceea, aşa cum stau, cocoţate pe munţi şi împrejmuite de brazi înalţi, asemeni zidurilor unei fortăreţe naturale, cătunele pierdute ale Maramu­reşului par ultimele rămăşiţe ale unei lumi dispărute. Pentru că, în acea lume, timpul se măsura după soare, nu după ceas; socializarea se făcea doar prin viu grai, nu pe facebook; oamenii trăiau ca într-o obşte de mănăstire, ajutându-se reciproc şi respectându-se; hrana, apa, aerul era nepoluate, iar viaţa, oricât de grea, era trăită frumos şi cu bucurie.

 

 

„Aceşti oameni care trăiesc în cătune au o viaţă frumoasă şi poate mai puţin stresantă decât noi. Respectă natura, sunt credin­cioşi, harnici, trăiesc frumos”.
Vasile Mihalca, primarul comunei Copalnic Mănăştur