Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Vineri , 18 Decembrie , 2020

Catalogul „meșteșugART” - un instantaneu obiectiv al artei lemnului în Maramureș

de Dr. Ilie Gherheș

Catalogul de prezentare al proiectului „meș­teșugART”, finanțat prin Administrația Fondului Cultural Național, realizat de către dna Dr. Mirela Ana Barz (manager interimar al Muzeului Maramureșan Sighetul Marmației) și dl drd. Vasile Timur Chiș (șef secție) este un exemplu de bună practică profesională.

De la bun început țin să remarc faptul că o astfel de lucrare era foarte necesară în peisajul muzeistic maramureșean, neexistând în literatura de specialitate decât sumare referințe conjuncturale, simple pliante sau alte materiale de prezentare etno-turistică.
După ce au prezentat proiectul propriu-zis, în numele aplicantului - Muzeul Maramureșan, Secția Etnografie, autorii arată că scopul acestuia este acela de „Promo­varea patrimoniului cultural imaterial în rândul elevilor, prin învă­țarea tehnicilor tradiționale de sculptură în lemn de la meșterii populari implicați în proiect și valorificarea acestora” (p. 3).
Mulțumindu-le, în același timp, celor doi parteneri sigheteni, Li­ceul Tehnologic Forestier și Li­ceul Tehnologic Marmația, auto­rii își prezintă, etapizat, activitățile proiectului, arătând că managementul proiectului și-a propus, între altele, „Cercetarea de teren - arhivarea - constituirea unei baze de date privind tehnicile tradiți­onale ale prelucrării lemnului, uneltele specifice, meșterii populari din localitățile: Vadu Izei, Desești, Breb, Călinești” (p. 3).
Având un număr de 136 de pagini, catalogul de față, prin coordonatorul său, drd. Vasile Timur Chiș, care este și fotograful avizat al exponatelor, ne prezintă, așadar, o mulțime de obiecte (scule) de maistăr obișnuite, dar și unele insolite, demne de orice colecție de gen, unele dintre acestea fiind părăsite de mult timp, deoarece le-a dispărut funcția, utilitatea, pentru care au apărut. Spectaculozitatea uneltelor pentru prelucrarea lemnului dă farmecul și aura unor vremuri consacrate, dar și valoarea prezentului pe măsură.
Prin acest catalog, autorii au devenit adevărați avocați ai mește­șugului prelucrării lemnului în Maramureș; cu siguranță, că aserți­unea aceasta rezistă deoarece pro­ba timpului a fost trecută de către maistării locului, aceștia realizând monumente de arhitectură verna­culară, preeminențe ale genului, în țară și pe plan mondial. Până acum jumătate de secol, în Maramureș puteau fi întâlnite construcții de lemn, de la porți și case, până la biserici, care erau realizate exclusiv din lemn, fără folosirea nici unui cui de fier, măcar.
Fără a putea rezista ispitei, seduc­ției istoriei, autorii ne rețin atenția cu mici popasuri cronologice în devenirea artei lemnului: bârnele de lemn de stejar de la biserica veche din Văleni (1367), o bârnă de stejar de la mănăstirea Bârsana (1410), turnul bisericii din Copăciș (1530) valorificat prin biserica din Breb, ușile împărătești de la bise­rica din Oncești (1621) - toate aceste mostre de civilizație a lemnului și a Maramureșului, fiind datate dendrocronologic.
Autorii ne mai precizează ca o do­vadă a vechimii și perenității meș­teșugului lemnului în Mara­­mu­re- ­șului stau și inscripțiile de pe ușile de intrare ale caselor vechi (secolul al XVII-lea - prima jumă­tate a secolului al XVIII-lea), între care întâlnim nume și prenume de mai­- stări de biserici precum cele ale noastre, ale maramureșenilor de azi: Gavril (1621), Codrea, Krin­driș Dan cu Pleș Ionaș (1810) ș.a.
 Tot în acest context diacronic ni se arată că în secolul al XVII-lea au apărut breslele dogarilor și rotarilor și, chiar dacă aproape fie­care țăran gospodar era „maistăr pă seama sa”, s-au impus, totuși, și meșterii specializați: constructorii de case, de acareturi diverse ș.a. De remarcat că la Budești se înce­tățenise practica confecțio­natului caselor de-a gata, care deveneau o marfă și erau mult mai ieftine, dar și mai puțin persona­lizate. În același timp, un alt produs-marfă îl constituiau lăzile de zestre, obiecte de mobilier în care se specializaseră anumiți maistări din Desești, care au dominat piața, până la sfârșitul se­colului al XIX-lea (p. 6).
Amintind despre știința și ritualul alegerii lemnului din pădure de către anumiți meșteri, de momentul ales pentru tăierea lemnului, precum și de igienizarea magică a butinarilor, cei doi autori ne pregătesc, parcă, să intrăm în noul tărâm al lemnului prelucrat, când acesta capătă o nouă viață, un fel de „viață de apoi” a lui, tezaurizând simboluri cosmogonice, reconvertite în motive decorative, dar a căror sacralitate le-a menținut, până în zilele noastre, și, poate, până când vor fi redescoperite și revalo­rizate de către urmași.
Mirela Ana Barz și Vasile Timur Chiș evaluând comparativ bilanțul artei lemnului în Maramureș, au ajuns la concluzia că acesta este unul pozitiv, pornind de la adevărul că la mijlocul secolului al XX-lea, faimosul lor înaintaș Francisc Nistor inventaria un număr de 785 de porți și vranițe maramureșene reprezentative, în timp ce, în zilele noastre, „nu­mai în satul Călinești, pe Valea Cosăului, se găsesc peste 58 de porți tradiționale, diferite ca mărime, nu­măr de stâlpi, ornamente sculptu­rale” (p. 7).
Catalogul de față mai evidențiază caracterul dinamic al artei lemnului care este foarte bine reprezentată azi de către numărul mare de meșteri populari, continuatori ai tradiției unor înaintași faimoși ai Maramu­reșului, care au creat prestigiu celor patru comune: Gheorghe Borodi, Pătru Gojda (Moș Pupăză), Petru Bledea, Pop Gheorghe a Gânjului, Pop Ioan Taina, Utan Mihai ș.a.
Partea cea mai spectaculoasă a catalogului o constituie, cum era de aș­teptat, conținutul iconic al inven­- tarului uneltelor folosite de meșterii populari din Maramureș, de-a lungul timpului și până astăzi. Cu siguranță, aceste unelte se foloseau și se folo­sesc în cadrul tehnicilor tradiționale de prelucrare a lemnului, numai că fiecare dintre ele au o frecvență și o utilitate specifică, iar unele acoperă un registru tot mai restrâns de utilități.
Epoca unor scule de maistăr se pare că a apus, chiar dacă numele lor rezonează încă nostalgic în memoria culturală a noastră: țapin, vancău, grif, draci, vinclu, țărcălău, horj ș.a.
Un semnal de alarmă, probabil, ar trebui să fie tras astăzi pentru saltul uriaș făcut de meșterii lemnari ma­ramureșeni care, în ziua de zi, mâ­nuiesc, în același timp, unelte an­cestrale, făcute manual în fierărie, de către ei înșiși, în paralel cu scule și agregate adecvate, înalt performante ale științei și tehnicii, din rațiuni de siguranță și de randament.
O următoare parte, desigur la fel de atractivă a acestui instrument mu­zeistic, o reprezintă instantaneele de lucru ale celor 42 de meșteri de azi, care performează în șase localități cuprinse în proiect: Vadul Izei, Valea Stejarului, Desești, Breb, Călinești, Văleni.
Ca un pariu câștigat cu viitorul, un surâs îngăduitor de meșter, care simte că i „se fură meseria” pare a fi capitolul intitulat „Activități în cadrul proiectului”, în care ucenicii de azi se învrednicesc, cu vocație, să asimileze sămânța artei populare a lemnului.
Privind retrospectiv paginile catalogului înnobilate de obiectele ilustrate aici, te încearcă un sentiment de duioșie, deoarece parcă și-au pierdut din tăișul, din tăria și din puterea lor fascinantă de altă dată, căpătând o aură expozițională, mitică. Privindu-le expuse, ai impresia că s-au mu­zeificat, devenind uneltele unor zei tainici, refugiați oarecum în istoria și utilitatea lor, lăsându-le partea lor fizică doar ca exponate de artă.
Arta lemnului în Maramureș rămâne totuși un teren viu în care se desfă­șoară un exercițiu de nobilitate a pedagogiei populare, un creuzet al identității naționale unde simbolurile cosmice se reduc la motive decorative, care alcătuiesc un abecedar tot mai puțin descifrabil.