• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Marţi , 19 Septembrie 2017

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 16 Iunie , 2017

Capitularea Franţei şi armistiţiul de la Compiègne

Ioan BOTIŞ

După înfrângerile armatei franceze din 1940, descurajat de reacţia ostilă a miniştrilor săi la propunerea britanică de creare a unei Uniuni Fran­co-Britanice pentru evitarea capitulării şi având credinţa că membrii cabinetului francez nu îl mai susţin, premierul francez Paul Reynaud a demisionat pe 16 iunie 1940. El a fost succedat de mareşalul Philippe Pétain, care a ţinut imediat un discurs la radio în timpul căruia a anunţat intenţia de a cere un armistiţiu cu Germania.
Adolf Hitler a ales în mod deliberat pădurea Com­piègne pentru semnarea armistiţiului datorită simbolisticii sale: tot aici a fost semnat  armistiţiul care a pus capăt primului război mondial pe frontul de vest şi a marcat înfrângerea Germaniei. Condiţiile impuse atunci Germaniei au fost umilitoare, iar Hitler şi-a dorit să ofere acelaşi tratament Franţei.
Vagonul de cale ferată în care a fost semnat armistiţiul în 1918 a fost adus din muzeul în care era găzduit şi a fost plasat exact în acelaşi punct ca în urmă cu 22 de ani. Hitler s-a aşezat pe acelaşi loc ocupat în 1918 de mareşalul Ferdi­nand Foch. După ce a ascultat citirea preambulului, Hitler a părăsit vagonul într-un mod teatral şi dispreţuitor şi a lăsat negocierile pe seama şefului OKW-ului, generalul Wilhelm Keitel.

În cartea sa, Rise and Fall of the Third Reich, condiţiile armistiţiului impus Franţei în 1940 au fost cu mult mai grele decât cele impuse Germaniei la sfârşitul primului război mondial. În 1940, Germania a pretins ocuparea a trei cincimi din teritoriul Franţei, inclusiv a tuturor porturilor franceze de la Oceanul Atlantic şi de la Canalul Mâ­ne­cii. Toate persoanele care căpă­taseră azil politic în Franţa trebuiau predate autorităţilor germane. Era per­misă exis­tenţa unei mici armate franceze.
Hitler a făcut o mică concesie, admi­ţând ca marina franceză să nu capitu­leze, dar să fie dezarmată. Acest fapt s-a datorat temerii lui Hitler că, în con­diţiile în care ar fi forţat lucrurile prea tare, francezii ar fi putut să reia răz­boiul, folosindu-se de bazele militare din Africa de Nord. Restul teritoriului francez rămas neocupat a fost lăsat sub controlul regimului marionetă de la Vichy, În cele din urmă, şi acest teritoriu a fost trecut sub controlul german din 1942.
Delegaţia franceză condusă de gene–ralul Charles Huntziger a încercat să obţină anumite concesii, dar Keitel a afirmat că termenii armistiţiului nu erau negociabili.
Se pare că, la vremea respectivă, negociatorii francezi credeau că în câteva săptămâni şi Regatul Unit al Marii Britanii avea să ceară pacea, numai astfel putându-se explica acceptarea condiţiei ca prizonierii de război francezi să nu fie eliberaţi decât după încheierea ostilităţilor germano-brita­nice. Astfel, un milion cinci sute de mii de prizonieri francezi au fost obligaţi să petreacă următorii cinci ani de război în lagărele de prizonieri germane.
Cu toate că armistiţiul a fost semnat, în­cetarea focului a devenit efectivă abia la 25 iunie 1940.

Locul istoric în care au fost semnate cele două armistiţii de la Compiègne a fost distrus în mod sistematic la ordinele lui Hitler, în 28 iunie 1940. Vagonul de cale ferată şi placa me­morială au fost luate de germani şi duse la Berlin ca trofee de război. Acest vagon avea să fie distrus în 1945 de militari SS la Crawinkel, în Turingia.

Monumentul Alsaciei şi Lorenei (care înfăţişa un vultur german străpuns de o sabie) a fost distrus ca şi orice altă urmă care amintea de complexul memorial din pădurea Compiègne, cu excepţia notabilă a statuii mareşalului Foch.

După victoria Aliaţilor în cel de-Al Doilea Război Mondial, prizonierii de război germani au lucrat la refacerea sitului istoric din pădurea Compiègne. Placa memorială a fost recuperată şi la locul semnării armistiţiului a fost plasată o copie a vagonului distrus de cei din SS. Monumentul Alsaciei şi Lorenei a fost reconstruit. După reunificarea Germaniei, unii dintre veteranii germani, care fuseseră martori la distrugerea vagonului original la Crawinkel, au participat la săpături care au scos la iveală unele rămăşiţe ale sus-numitului vagon. Aceste resturi au fost returnate Franţei în 1992. Pe 5 mai 1994, a fost transplantat un stejar tânăr din pădurea din Crawinkel în cea din Compiègne, ca simbol al speranţei de pace.

 

 

Atacul de la Mers-el-Kébir
 

În acest timp, britanicii aveau dubii foarte mari că asigurările amiralului François Darlan conform cărora flota franceză de la Toulon avea să rămână sub control francez, aşa cum prevedea textul armistiţiului, vor avea acoperire în fapte. Londra se temea că germanii aveau să preia controlul acestor vase aflate în porturile militare de sub controlul Regimului de la Vichy din sudul Franţei şi Africa de Nord şi aveau să le folosească pentru invadarea Angliei (Operaţiunea Leul de Mare). Royal Navy a organizat la o lună de la capitularea Franţei atacul de la Mers-el-Kébir împotriva forţelor navale franceze staţionate în Africa.
Un grup naval britanic a atacat grosul flotei franceze care era ancorată lângă coasta Algeriei franceze. Agresiunea a dus la moartea a 1.297 de marinari francezi, scufundarea unui cuirasat şi avarierea a cinci nave de luptă. Alte 59 de vase franceze de război care se aflau în porturi britanice au fost capturate; unele echipaje au opus rezistenţă şi au existat victime.
Ulterior, în noiembrie 1942, când germanii chiar au încercat să captureze flota franceză ancorată la Toulon, guvernul de la Vichy a preferat să-şi sabordeze navele de luptă decât să le predea germanilor sau englezilor. Atacul din 1940 rămâne un act controversat şi a creat ranchiună între Franţa şi Marea Britanie, dar a demonstrat lumii, şi Statelor Unite ale Americii în particular, angajamentul britanicilor de a continua lupta cu Germania nazistă.
 

 

Dezastrul francez dinainte de Compiègne

 

În mai 1940, cele mai bine antrenate şi moderne armate franceze au fost trimise în nord, dar au fost pierdute în uriaşa încercuire germană. Francezii şi-au pierdut cea mai mare parte a armamentului greu şi cea mai mare parte a unităţilor blindate. Între mai şi iunie, forţele franceze s-au retras neîntrerupt, iar germanii ameninţau să ocupe Parisul. Guvernul francez a fost obligat să se evacueze la Bordeaux pe 10 iunie pentru ca membrii săi să nu cadă prizonieri.
Oraşul Paris a fost proclamat de cabinetul francez „oraş deschis”.
În plus, francezii s-au confruntat cu problema milioanelor de refugiaţi, care fugeau din calea războiului. Automobilele şi vehiculele trase de cai ale refugiaţilor blocau şoselele. Din cauza faptului că guvernul nu luase în consideraţie un eşec militar aşa de rapid şi amplu, nu fuseseră făcute
niciun fel de planuri de evacuare a populaţiei. Între şase şi zece milioane de francezi au plecat în exod în mare grabă, în ciuda asigurărilor oficialilor, care îndemnau populaţia să rămână pe loc. Populaţia din Chartres a scăzut de la 23.000 la 800 de locuitori, iar cea din Lille de la 200.000 la 20.000, în vreme ce populaţia oraşelor din sud precum Pau sau Bordeaux a crescut rapid.

Până pe 22 iunie, Wehrmacht pierduse 27.000 de oameni morţi, aproximativ 111.000 de răniţi şi 18.000 de dispăruţi, iar francezii pierduseră aproximativ 92.000 de soldaţi morţi şi 200.000 de răniţi. Forţa expediţionară britanică a pierdut aproximativ 68.000 de oameni.
Când Adolf Hitler a primit cererea guvernului francez, care dorea să negocieze un armistiţiu, a ales pădurea de lângă Compiègne ca loc de desfăşurare a discuţiilor.
 

 

 

Entuziasmul german
 

Hitler a estimat mai înainte de începerea războiului că Germania va pierde până la un milion de soldaţi în luptele din Franţa. În realitate, într-o campanie de doar şase săptămâni, Germania a pierdut doar 27.000 de soldaţi morţi, 18.400 dispăruţi în misiune, iar 111.000 de militari au fost răniţi. Prin comparaţie, Imperiul Ger­man a pierdut aproape de trei ori mai mulţi oameni în Bătălia de la Verdun din timpul primei conflagraţii mondiale.
În data de 19 iulie 1940, Hitler a înălţat la gradul de feldmareşal 12 generali în cadrul unei ceremonii de la Opera din Berlin. Aceştia au fost: Walther von Brauchitsch, comandantul şef al forţelor terestre; Wilhelm Keitel, şeful Statului Major al OKW; Gerd von Rundstedt, comandantul şef al Grupului de Armată A; Fedor von Bock, comandantul şef al Grupului de Armată B; Wilhelm von Leeb, comandantul şef al Grupului de Armată C; Günther von Kluge, comandantul al Armatei a 4-a; Wilhelm List, comandantul al Armatei a 12-a; Erwin von Witzleben, comandantul al Armatei I; Walter von Reichenau, comandantul al Armatei a 6-a; Albert Kesselring, comandantul al Flotei aeriene a 2-a; Erhard Milch, inspectorul general al Luftwaffe; Hugo Sperle, comandantul al Flotei aeriene a 3-a. Hermann Göring, care era deja feldmareşal, a fost înaintat la rangul de Reichsmarschall, el fiind singurul militar german care a primit acest grad în timpurile moderne. Înaintarea la cel mai înalt grad militar al Wehrmachtului era fără precedent. De-a lungul primei conflagraţii mondiale, Kaiserul Wil­helm al II-lea a înaintat în gradul de feldmareşal doar cinci generali.

Victoria rapidă şi neaşteptată din Franţa a creat un val de euforie în rândul populaţiei germane şi mare elan al sentimentelor războinice. Popularitatea naziştilor şi a lui Hitler în particular a atins apogeul în timpul celebrărilor de pe 6 iulie 1940 legate de capitularea Franţei. „Dacă mai era posibilă o creştere a sentimentelor pentru Adolf Hitler, aceasta a devenit realitate în zilele reîntoarcerii la Berlin”, nota un raport privind starea de spirit a populaţiei din teritoriu.
Un alt raport sublinia că „În faţa unei asemenea măreţii, toate meschinăriile şi nemul­ţumirile au dispărut”. Chiar şi oponenţii regimului au găsit că este dificil să reziste sentimentului victorios. Munci­torii din fabricile de armament au făcut presiuni să fie recrutaţi în armată. Populaţia considera că victoria finală era după colţ. Doar Anglia le mai stătea germanilor în cale. A existat o veritabilă febră a războiului în rândul populaţiei pentru probabil singurul moment de acest fel din timpul celui de-al Treilea Reich.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.