Calea, Adevărul şi Viaţa / Valoarea sufletului

„Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă îşi pierde sufletul, sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?”. Ce logică fru­moasă şi adevărată găsim în aceste cuvinte rostite de Fiul lui Dumnezeu. Căci chiar dacă ar câştiga lumea toată şi şi-ar menţine viaţa, dar şi-ar pierde sufletul, ar pierde totul, fiindcă nimic nu poate fi pus în balanţă cu sufletul, întru­cât sufletul este de origine dumnezeiască şi este veşnic. Este suflarea lui Dumne­zeu în om.
Dacă cineva în viaţa aceasta ar câştiga tot pământul şi orice altceva ar câştiga, un astfel de câştig nu poate fi pus în balanţă cu pierderea sufletului de dincolo.
Acel: „Ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani, odihneşte-te, mănâncă, bea şi te veseleşte” (Matei 11, 19), s-a dovedit a nu folosi la nimic! Sufletul nu poate fi schimbat cu nimic, nu poate fi „răscum­părat” cu valori pământeşti strânse pentru tine. Orice târg cu sufletul este imposibil. Mergi dincolo cu ceea ce ai făcut altora aici.
Scriitorul bisericesc Tertulian (160-240), spunea: „Nu socotim de cuviinţă să ne dăm sufletul pentru bani, ci banii pentru suflet, arătând generozitate când dăruim, şi răbdare când pierdem”.
Singurul egoism permis este acesta: a face bine altora pentru a te folosi tu. Este singura posibilitate a egoismului de a fi echivalat cu generozitatea şi cu altruismul. Ceea ce se câştigă aici durează puţin, iar odată cu sfârşitul vieţii s-a terminat. Ceea ce se câştigă pentru suflet este veşnic şi asigură fericirea veşnică.
Acest adevăr l-au trăit plenar martirii. Ei sunt aceia care acceptând moartea aici, se salvau pentru viaţa de dincolo, spre deosebire de cei care se salvau prin „trădare”, care, de fapt, se pierdeau pentru dincolo. Sfântul Ignatie al Antiohiei, în drum spre Roma, unde urma să fie martirizat, le scria Romanilor:

„Vă rog să nu-mi arătaţi o afecţiune care să-mi facă rău. Lăsaţi-mă să fiu hrană fiarelor, prin care se poate dobândi Dum­nezeu. Sunt grâu al Domnului şi sunt măcinat de dinţii fiarelor, pentru a mă face bineplăcut lui Dumnezeu. Zgân­dăriţi mai degrabă fiarele, ca să-mi fie mormânt şi să nu lase nimic din corpul meu, ca după moarte să nu fie povară nimănui. Atunci voi fi într-adevăr discipol al lui Hristos, când lumea nu-mi va mai vedea trupul… Eu caut pe Cel ce a murit pentru noi, şi-L vreau pe Cel ce a înviat pentru noi… Nu mă împiedicaţi să trăiesc… Când voi fi acolo voi fi om. Lăsaţi-mă să imit patima Domnului meu. Dacă-L are cineva în sine să înţeleagă ce vreau şi să aibă milă de mine, înţelegând ceea ce mă preocupă…”.

Ce cuvinte superbe! O adevărată manifestare a libertăţii prin mărturisire. Această libertate de mărturisire poate fi taina sufletului fiecăruia şi a socotelilor personale cu Dumnezeu, precum poate fi şi fapta la vedere care poate duce la acel „sfârşit creştinesc, fără ruşine” din ecteniile de cerere din cadrul slujbelor Bisericii noastre.