Calea, Adevărul şi Viaţa. Semnificația teologică a Pogorârii Duhului Sfânt

Pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli s-a întâmplat la scurt timp după Înălțarea Domnului Iisus Hristos la cer. Trebuia să se înalțe Hristos ca Om în intimitatea Sfintei Treimi, la dreapta Dumnezeirii, așadar la locul de supremă cinste, putere și autoritate, ca prin umanitatea Lui să se reverse peste omenire îndeobște Duhul Sfânt, Care este înlăuntrul Ființei Divine. Câtă vreme Fiul lui Dumnezeu nu era întrupat, distanța care se afla peste tot între Dumnezeu și creatură se păstra și între Duhul Sfânt și omenire.
Iar după aceea, câtă vreme umanitatea asumată de Fiul lui Dumnezeu n-a fost înălțată în reședința intimă a Dumnezeirii, nu era încă mediul sau izvorul desăvârșit al transmiterii Duhului, oamenilor, cu care ea se află în comunitate de ființă.
Prin Întrupare, Hristos S-a apropiat în măsura supremă de noi. Dar apropierea aceasta ne putea transmite toată puterea dumnezeiască numai după ce natura Sa umană, prin care ni S-a apropiat se sălășluia în adâncul Dumnezeirii, fără să înceteze a fi aproape de noi. Acest eveniment s-a produs prin Înălțare.

,,Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, îl voi tri­mi­te la voi” (Ioan 16,7). Evenimentele acestea de ordin suprafiresc au o analogie în viaţa noastră umană, care este făcută după chipul celor cerești.
După ce a plecat dintre noi, prin moarte, cineva de-al nostru, ne devi­ne, într-un anumit sens mai aproape. Moartea ni-i apropie și mai mult pe cei ce ne-au fost apropiați în viață, spune filosoful francez Louis Lavelle. Prezența trupească a cuiva ne face să nu ne dăm seama de im­portanța spirituală a persoanei sale. Mulți au făcut experiența ca apropiindu-se și stând mai mult timp în preajma unui om mare, prin talentul sau chiar prin geniul său, s-au obișnuit să-l vadă ca pe orice om comun. Trupul prea apropiat astupa adâncile orizonturi spirituale în care trăiește el, ispitindu-te să-l judeci după ceea ce prezintă prin trup co­mun cu toată lumea. Este necesară o distanțare cu trupul ca, nemai­văzând trupul și nemaiîmpiedicându-ți-se vederea în el, să contempli ceea ce vine de la el și de la distanță, adică spiritul.
De câte ori nu ni se umple inima de duioșie după ce ni s-a depărtat o persoana trupește, înțelegând abia acum toată dragostea ei față de noi și regretând toată neînțelegerea noastră față de ea. Aceasta înseamnă că acea persoană, depărtându-ni-se trupește, ne devine mai aproape, mai deschisă cu duhul ei, pătrunzând de-abia acum înlăuntrul nostru. Fuziunea sufle­tească se face deplin abia prin distan­țarea trupească. Iubirea are nevoie de o distanţare trupească din când în când pentru intensificarea ei. Dar simțirea acestei apropieri sporite a celui plecat, cu marea amplificare de putere spirituală pe care o produce nu este numai rodul amintirii sau în ge­neral al vreunui proces pur subiectiv, ci al comuniunii reale, dar netrupești, cu cel plecat…
Astfel, Duhul Sfânt coborât peste Apostoli la zece zile după Înălțarea Domnului la cer, este Duhul Lui, Duhul dumnezeiesc, în toată actualizarea puterilor Lui, prin El fiind cu mult mai aproape, în mod real mai aproape, ca în timpul vieții Sale pământești, însuși Iisus Hristos. Pu­terea Duhului Sfânt, care este ne­despărțită de prezența lui Iisus Hristos a înflăcărat și înflăcărează în toate timpurile curajul slujitorului Domnului, de a-L propovădui.

Iată de ce, tocmai în preajma Înălțării Sale, Iisus le spune ucenicilor: „Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Ta­tălui și al Fiului și al Sfântului Duh […] și iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” (Matei 28, 19-20).