Calea, Adevărul şi Viaţa. Poziția creștinului în fața greutăților vremurilor

Iată o temă foarte actuală care merită o minimă abordare și pentru a ne apropia cât mai mult de adevăr este suficient să căutăm termeni de comparație din istoria omenirii. Pentru că ne considerăm creștini, atunci, firește, nu putem găsi alți termini de comparație decât din istoria creștinismului.
Aici m-aș opri asupra unui singur exemplu: Sf. Apostol Pavel, întrucât el considera toate greutățile și necazurile ca pe o laudă („Acestea sunt necazurile pentru Evanghelie”).
Credinţa de totdeauna a Bisericii vechi în faţa tuturor felurilor de încercări, a fost că acestea sunt o binecuvântare. De aici s-a dezvoltat şi poziţia faţă de martiriu. Acesta e un har special, care se dă doar unora, din vreme în vreme.
Astăzi aceste poziţii faţă de su­ferinţă s-au cam pierdut. Astăzi creştinilor li se pare că suferinţa - crucea fiecăruia, cea de toate zilele - ar fi un lucru de care ar vrea, pe toate căile, să scape cât mai repede.
Ca să ne dăm seama de slăbi­ciunea creştinilor şi de pierderea cunoştinţei despre harul sufe­rinţei, e destul să ne punem întrebarea următoare: Despre Sf. Pavel ştim bine că a fost apostolul lui Hristos, apostolul neamurilor, chemat special, trimis special, aşadar de ce l-a lăsat Hristos în atâtea de necazuri?
Necazurile au un rost, pe care azi oamenii l-au pierdut. ÎI spune şi Pavel, când vorbeşte despre o suferinţă a sa personală, o boală, pentru care de trei ori
s-a rugat lui Dumnezeu să o ia de la el. I s-a răspuns: „Darurile Mele în neputinţe se desă­vâr­şesc”. Ceea ce înseamnă că trebuie să avem neputinţe, trebuie să avem necazuri pentru că altfel cădem. Cădem uşor, pentru ca să nu cădem mai greu. Suferim puţin, ca să nu suferim grozav. Asta-i raţiunea pentru care, cei ce merg pe urmele Mântuitorului Hristos au tot felul de suferinţe, iar El nu-i izbăveşte de ele, fiindcă fără ele se pierd de El şi se pierd pe sine.
De aceea poate că le-a spus Pavel pe ale sale. Nici unul din necazurile pe care le înşiră nu sunt dinaintea convertirii lui la creştinism. Mucenicia e un dar şi-l dă Dumnezeu nu cui aleargă după el, ci cui vrea şi cui ştie, din timp în timp. Cei care aleargă după mucenicie, au în ei ispita muceniei şi aceştia cad. Nu e trea­ba ta, e treaba lui Dumnezeu. Nu umbli după măsuri peste pu­terea ta. Sfinţii mucenici şi măr­turisitori nu aveau ei obrăznicia de a se face mucenici efectiv.
A răbda = credinţa ta - şi pentru credinţa ta, îţi dă Dumnezeu împotrivitor. Nimeni nu se poate plânge că n-are cine-l proba, cine-l căli sau forma. Purtăm neputinţe ca să nu ne înălțăm gândul la părerea că suntem pu­ternici. Cu necazurile de tot felul, ne dezleagă Dumnezeu de noi înşine, de părerea de sine. Şi asta n-are leac cum n-are căde­rea demonilor. De aceea dăm de tot felul de neputinţe, care sunt mult mai uşoare decât căderea în părerea de sine.
Sfântul Apostol Pavel și-a spus necazurile ca să-i încurajeze pe toți creștinii din toate timpurile în necazurile lor și să și le asemene cu ale sale. Mai mult fiecare avem necazurile noastre pentru păcatele noastre, și nu pentru Evanghelie...
Sfântul Pavel închis la Roma doi ani, pentru Evanghelia adevă­rului, n-a ştiut de lanţuri. El şi-a purtat lanţurile cu seninătate şi mărturisea că ţinta după care alerga, e cununa biruinţei.
Calea acestei alergări trebuie să ştii a o urma fără silă şi fără piedică.