Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Vineri , 26 Ianuarie , 2018

Calea, Adevărul şi Viaţa / Păcatul indiferenţei

de Pr. dr. Cristian Stefan

De duminica aceasta intrăm într-o perioadă deosebit de importantă pentru sufletele noastre, perioadă care, în cea mai mare parte, este dedicată Postului Mare, şi care poartă numele de Triod. În acest interval de 10 săptămâni suntem mereu îndemnaţi a urma trei lucruri: rugăciunea, postul şi pocăinţa. Toate trei sunt mijloace pe care Dumnezeu ni le-a dat  ca să ne putem îndrepta şi să ne arătăm înaintea feţei Sale ca fii iubitori şi ascultători.
Ne rugăm, postim şi ne pocăim pentru că ştim că suntem păcătoşi şi slabi. Cu voie sau fără voie, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, toţi greşim în faţa lui Dumnezeu, toţi călcăm poruncile Sale. Ne abatem de la calea cea dreaptă. În loc să fim buni, prea adesea suntem răi. În loc să fim milostivi, suntem mai degrabă egoişti. În loc să ne îndreptăm spre cel în nevoi, în sărăcie, în boală, să-l mângâiem cu ce putem, de cele mai multe ori trecem pe alăturea, ca şi cum nu l-am vedea. Fiindcă nu îi facem rău, suntem aproape gata să credem că i-am făcut bine! Sau, în orice caz, nu simţim nici o părere de rău că nu i-am făcut binele pe care-l aştepta de la noi!
Este în afară de orice îndoială că păcatele mari ni le recunoaştem, dacă suntem creştini cu frică de Dumnezeu. Le recunoaştem dacă le-am făcut sau ne ferim de ele înainte de a le face. Nu dăm, însă, toată atenţia păcatului indiferenţei. Şi tot aşa, nu dăm toată atenţia răspunderii pe care o avem în faţa lui Dumnezeu pentru ceea ce nu am făcut.
Creştinul care nu face păcate, care se luptă cu ele şi le învinge, este un creştin bun. Numai că mai este o treaptă nece­sară pentru a se împlini creştinul cel bun: să facă binele, să înmulţească binele în lume, să şteargă o lacrimă, să potolească foamea celui flămând şi altele asemenea. Creştinul care se crede bun pentru că nu face rău, este rău pentru că nu face binele. Însuşi Mântuitorul Hristos a spus: „Faceţi oamenilor tot ceea ce vreţi să vă facă ei vouă” (Matei 7, 12).
Tot Mântuitorul, când a fost întrebat care este cea mai mare poruncă, a întrebat la rândul Său: Ce este scris în Lege?; şi când I s-a răspuns că cea mai mare poruncă este „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10, 26-28), a fost de acord că răspunsul a fost exact.
Putem observa că „cea mai mare poruncă” nu este vreuna din cele cu „să nu faci” (să nu furi, să nu ucizi, etc.), deci din cele negative, ci una pozitivă, care porunceşte ce să facem. Aceasta nu înseamnă că cele care interzic păcatele nu sunt importante şi că nu trebuie ascultate. Înseamnă doar că a nu face anumite lucruri nu este de ajuns, dacă nu se completează cu a face, cu a iubi.
Căci din a iubi izvorăşte a face, şi izvorăşte firesc. Cel ce iubeşte nu poate trece pe alăturea indiferent.