Calea, Adevărul şi Viaţa / Omul și bunurile materiale

Încă din vechime, înțelepții vremurilor au încercat să rezolve problema raportului dintre om și bunuri, acordând prioritate acestora din urmă, în sensul că fără ele existența umană ar fi de neconceput.
Aparent, așa s-ar părea că se prezintă lucrurile, întrucât ne vine greu să ne imaginăm că putem gândi sau desfășura orice altă activitate spirituală, atâta timp cât asupra noastră apasă spectrul nesiguranței zilei de mâine și al lipsei de stabilitate materială. Numai că un astfel de mod de abordare, atât a propriei noastre existențe, cât și a realității în care ne este dat să trăim, nu face decât să ne îndepărteze de adevăr și să ne coboare în sfera exclusivă a materiei și, totodată, să ne împiedice să apreciem cu justețe lucrurile. În esența ei, problema este pusă într-un mod eronat, pentru că, dacă acceptăm o întâietate a materiei asupra spiritului, Îl excludem pe Dumnezeu din actul creației și, prin aceasta, cădem în absurd, deoarece, fără Dumnezeu, omul, împreună cu celelalte lucruri, nu-și mai pot justifica sensul aflării lor în univers. Iar universul, în care ne este dat să trăim, dobândește logică, doar în măsura în care, prin el, Îl vedem pe Dumnezeu ca sensul său ultim.
Când Mântuitorul Hristos ne spune „să nu căutați ce veți mânca sau ce veți bea și să nu fiți îngrijorați, căci doar știe Tatăl vostru cel ceresc, că aveți trebuință de ele” (Luca 12,19-20), nu ne îndeamnă la indiferență în fața realității, ci dorește să restabilească raportul firesc dintre om și bunuri și dintre om și Dumnezeu. Orice s-ar spune, omul nu este decât un „chivernisitor” al unor bunuri care nu-i aparțin, ci îi sunt încredințate ca, prin ele, să-și dobândească mântuirea sufletului. Când ignoră această realitate sau încearcă să o falsifice, ajunge în situația să nu se mai înțeleagă, tocmai pentru că s-a îndepărtat de temeiul existenței sale – Dumnezeu.
Ființa umană este în așa fel alcătuită, încât nu se poate justifica decât raportându-se la o realitate personală de dincolo de sine. Care, în același timp, i se vădește drept singura rațiune întru care se poate împlini.
Prin parabola bogatului căruia i-a rodit țarina (Luca 12, 16-21), Hristos ne amintește tocmai aceste lucruri esențiale și anume că, în fața morții, omul trebuie să se despartă de tot ce a agonisit de-a lungul vieții. Ba, mai mult, într-o anumită situație limită, bunurile, nu mai valorează nimic și nici nu-l mai pot ajuta în vreun fel anume.
De fapt, Mântuitorul condamna, și încă cu severitate, că omul uită prea des și cu prea mare ușurință că bunurilor – ce i-au fost încredințate de Dumnezeu cu un scop foarte precis, acela de a-și asigura existența – el le pervertește sensul prin acumulare cu mult peste trebuințele lui firești, îndepărtându-se, astfel, de rostul său, acela ca, pe de o parte, să ne asigurăm existența prin intermediul lor, iar, pe de altă parte, să creștem spiritual prin recunoașterea sensului lor ultim, care Îl indică pe Dumnezeu drept unicul lor Izvoditor și Stăpân.

În cele mai multe cazuri, cel bogat uită că bunurile i-au fost dăruite de Dumne­zeu. Ba, se uită până și pe sine, neglijându-și cu totul sufletul. Prin pilda bogatului căruia i-a rodit țarina, Mântuitorul Hristos ne amintește marele și cutre­mu­ră­torul adevăr despre noi: trăim aici, dar nu pentru aici. Nu este nimic al nostru, din cele de aici, ci toate ne sunt dăruite de Dumnezeu, pentru ca prin ele să dobândim cealaltă bogăție, cea veșnică.