Fereastra închisorii. Neputinţa

Unul din simptomele predilecte ale neputinţei este văicăreala.
Într-o lume marcată angoasant de superficialitate şi materialism, nu prea e de mirare că oamenii devin din ce în ce mai slabi.
Lipsiţi de forţă interioară şi de înţelegerea crucii, slăbănogii cei fără de motiv se retrag imediat în carapacea neputinţei.
Ba aia nu se poate, ba aici nu avem soluţii, ba e imposibil, dar în schimb soiul acesta de oameni funcţionează ca un accelerator nuclear de pro­bleme.
Adevărate generatoare de conflicte şi dileme, aceste persoane au cultura victimizării, iar pentru ei jertfa e un concept suprarealist.
Nu demult, vorbeam cu nişte drumari de nişte amărâte de betoane într-un şanţ. Pe care nu ştiau cum să le pună în practică, aproape că erau în deznădejde.
Chestii simple, doar că trebuia să gândeşti puţin.
Le-am replicat că am văzut cu ochii mei cum norvegienii fac tuneluri subacvatice prin fiorduri, fără să se plângă vreodată.
Nici o piedică nu e prea mare, nici un adânc de fiord nu e prea complicat.
La noi o rigolă de pe marginea drumului e mare prilej de poticnire.
Şi de lamentări, de tânguieli, aproa­pe bocete.
Alţii trec prin încercări cumplite, prin provocări extraordinare, şi reuşesc să-şi împingă propria fiinţă doar în faţă, cu discreţie şi egală demnitate.

Cam asta e de fapt diferenţa dintre cei care fac probleme şi cei care le rezolvă.
Adică dintre cei cu virtuţi şi cei cu leşinuri de neputinţă.
De fapt, dintre cei care-l urmează pe Hristos şi cei care poate ar vrea, dar rămân în urmă deja de la prima încercare.