Calea, Adevărul şi Viaţa. Libertatea – un mare dar de la Dumnezeu

Dumnezeu a creat omul liber, fără a I se impune aceasta de către cineva. Acest mare dar al libertății l-a oferit și omului, dar pe care să-l folosească așa cum este bineplăcut lui Dumnezeu, întrucât libertatea izvorăște din Dumnezeu sau cu alte cuvinte ființa libertății este Dumnezeu.
Ce face omul cu această proprie libertate este opțiunea lui sau, din punct de vedere moral, este responsabilitatea lui. Din pă­cate, mulți oameni își folosesc libertatea în sens negativ, fapt pentru care pot fi sancțio­nați de societate, dar mai presus de atât vor fi judecați cu dreptate de către Dumnezeu.
În zilele noastre asistăm la un lucru și mai grav: libertatea nu este rău înțeleasă doar din punct de vedere personal, ci se lovește în această valoare morală când este vorba și de cel de lângă tine, observându-se că încet, încet ni se ia libertatea de cei care nu au nici un drept să facă acest lucru.
În Constituția României – art. 30 – citim clar despre libertatea de exprimare, următoarele:
(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea crea­ţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.
(2) Cenzura de orice fel este interzisă.
(3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publi­caţii.
(4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată.
(5) Legea poate impune mij­loacelor de comunicare în masă obligaţia de a face publică sursa finanţării.
(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.
(7) Sunt interzise de lege defăi­marea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism terito­rial sau la violenţă publică, pre­­cum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.
(8) Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, pro­prie­tarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.
Dacă facem o analiză mai aten­tă a acestui articol din Cons­ti­tuție, raportată la ce se în­tâm­plă în zilele noastre, nu este greu să realizăm că aproape toate aceste subpuncte din articol sunt aplicate exact pe dos. Nu mai ai voie să spui adevărul, se interzic publicații on-line și se elimină postări de pe Youtube sau Facebook, trebuie să te supui necondiționat la tot felul de restricții și interdicții, care seamănă tot mai evident cu un exercițiu de simulare pentru alte etape viitoare de încălcare a libertăților, se intră fără menajamente în forul interior al unui om pentru a-l distruge (ex. Educația sexuală în școli, cinematografia pornografică etc.), nu se mai ține cont dacă omul dorește sau nu un lucru (ex. vaccinarea obligatorie), libertatea de exprimare nu o mai au decât minoritățile, de orice fel ar fie ele, iar majoritatea, care trebuie să decidă într-o demo­crație adevărată, este redusă la tăcere.

Avem o singură viață și fiecare om are socoteala lui cu eternitatea. De ce trebuie să se bage unii în această socoteală a po­porului român cu Dumnezeu? De ce trebuie să constatăm că trăim într-o Românie „planifi­cată”? Care sunt prioritățile noastre acum? Faptul că mor câțiva oameni de Covid, pentru că au și alte afecțiuni, sau faptul că moare țara, atât economic cât, mai ales, moral?