Calea, Adevărul şi Viaţa. Lecția lui tertium datur

Pe Mântuitorul Hristos l-au ispitit mulți și de multe ori. Fariseii și căr­turarii, în care se lua la întrecere viclenia și știința de carte, erau maeștri în arta ispitirii. Abili precum grecii din Agora, se pricepeau să ridice nimicurile la rang de probleme și să scadă problemele la nivelul nimicurilor, „strecurând țânțarul și înghi­țind cămila”, după cum i-a descris Mântuitorul.
Ei și-au încercat îndemânarea și cu Hristos. Evangheliștii ne spun cum căutau să-l prindă în cuvânt, să-i des­copere fisuri în logica gândirii, a propovăduirii și a faptelor. Îl provocau anume, se legau de orice, cu intenția de a-L face să-și dezică principiile prin fapte și faptele prin inconsecvențe.
Știm că replica lui a fost întotdeauna promptă și uneori surprinzătoare, mai ales prin felul cum știa să iasă din spațiul temei în care îl circumscriau, crezând că îl pot obliga să intre în strânsoarea logicii lor. Hristos știa întotdeauna să le opună, pe neașteptate, un tertium datur, care le închidea gura și le bloca mecanismele minții, întorcând împotriva lor propriile lor argumente, fără drept de apel.
O astfel de situație s-a întâmplat și cu femeia prinsă în adulter. Totul era bine aranjat: arătându-I femeia, ur­mau să-I pună o singură întrebare, dar o întrebare la care oricum ar fi răspuns, El trebuia să piardă. Trebuia să răspundă cu „da” sau „nu”, însă și „da” și „nu” erau cu pierdere. Astfel L-au întrebat:
„Învățătorule, această femeie a fost prinsă asupra faptului de adulter, iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici?”.
Ingenios era pusă situația. Dacă le-ar fi spus că nu este de părere să o omoa­re cu pietre, pe loc ar fi avut dreptul și datoria să-L omoare și pe El cu pietre, căci așa poruncea Legea cu privire la apărători. Erau de altfel pregătiți pentru aceasta. Dacă ar fi spus că trebuie să o ucidă, ar fi în­semnat că-și reneagă propria învă­țătură, a iertării și a iubirii, ceea ce ar fi însemnat pe loc compromiterea și discreditarea Lui în fața ucenicilor și a celor care îl urmau.
Însă, planurile de acasă nu s-au potrivit cu cele din templu. Ei nu aveau de unde să știe că Cel cu care voiau să se înfrunte public dispunea de resurse intelectuale și spirituale deosebite de ale lor, de altă calitate, și, la nevoie, inspirate și dintr-o altă ordine de gândire, din alt sistem logic, cu mai multe valențe decât cele ale lui „da” și „nu”. Mântuitorul Hristos le-a răspuns calm și stăpân pe ceea ce spunea: „Cel fără de păcat dintre voi, să arunce cel dintâi cu piatra asupra ei” (Ioan 8,7).
După acest răspuns, opozanții Lui au încremenit și nu mai erau în stare de nimic. Nu era răspunsul pe care îl așteptau ei, dar răspundea la întrebare. Dar cum răspundea? Răsturna totul pe dos. Îi implica pe ei în procesul în care se credeau doar jude­cători.
Și totuși, nu-i oprise să arunce cu pietre. Îi implica în luarea deciziei, dar nu-i oprea să o execute. De fapt, El retrimitea judecata cazului la o instanță pe care ei nu o prevăzuseră: conștiința lor. Îi obliga să se oglin­dească ei înșiși, mai întâi, în oglinda Legii, să și-o aplice lor și numai după aceea să o aplice și femeii. Știa că numai astfel le putea înmuia inimile învârtoșate și le putea îndoi mințile mândre.
Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, era singurul care ar fi avut dreptul moral să o osândească, mai ales că era motiv de osândă. Numai că El, între a-și exercita dreptul de a osândi și pe cel de a ierta, l-a preferat întotdeauna pe acesta din urmă.
Lecția aceasta este bine să ne-o însușim, pentru a ne judeca numai pe noi înșine.