Calea, Adevărul şi Viaţa / Înrădăcinarea în spaţiul propriu

Peste teritoriul poporului român au trecut multe popoare. Poporul român nu s-a opus când ele treceau fără a căuta să pună stăpânire pe teritoriul său, fără a avea intenţii panimperialiste. Acestea
s-au întors de unde au plecat sau şi-au găsit un nou spaţiu printre alte popoare şi s-au asimilat acelor culturi. De asemenea, poporul român a permis altor populaţii să se infiltreze în anumite părţi ale teritoriului său, când nu făceau aceasta cu intenţia de a-l scoate pe el din acest teritoriu, sau nu ameninţa existenţa lui.
Când observa că unele populaţii erau aşezate pe teritoriul său de forţe statale vecine sau vremelnic stăpânitoare din punct de vedere politic, a vreunei părţi din teritoriul său, cu un plan de cucerire treptată a acestui teritoriu, îşi lua măsuri de apărare. Populaţiile ce s-au infiltrat fără un asemenea plan au fost după o vreme românizate.
Însă, poporul român nu şi-a părăsit niciodată teritoriul său.
El n-a putut face aceasta, în primul rând pentru că aici s-a pomenit din vremea formei sale lingvistice şi spiritual geto – dace, ba se poate spune că din vremuri imemoriale. Spaţiul pe care-l locuieşte
s-a imprimat în fiinţa lui. El îi considera pe membrii oricărei alte populaţii ce trecea pe aici, sau se infiltra aici, ca „străini” nu numai faţă de sine, ci şi faţă de locul acesta.

Poporul român primeşte şi tratează pe oricine atunci când nu au gând de a-l înlătura de aici sau de a-l stăpâni, cu bunăvoinţa cu care ştie românul să primească şi să trateze pe oaspeţi. Le dă adeseori situaţii mai bune ca ale sale. Dar, tocmai în aceasta se vede că îi consideră că au venit odată aici ca „oaspeţi”. Când încep să-şi aroge dreptul de stăpâni, atunci îi etichetează cu un cuvânt prin care vrea să arate că le contestă acest drept: venetici.
El caracterizează legătura mai puţin adâncă a celor ce au venit de altundeva pe acest teritoriu şi legătura sa de neclintit cu el, prin zicala „apa trece, pietrele rămân”, iar Eminescu a exprimat înrădăcinarea poporului român în spaţiul său prin nemuritoarele versuri: „Dar noi locului ne ţinem, / Cum am fost aşa rămânem”.
Ba se poate spune că în aceste versuri este exprimată nu numai înrădăcinarea poporului român în spaţiul său, pentru că vieţuieşte în el din vremuri imemoriale, ci şi un al doilea motiv al acestei înrădăcinări: persistenţa poporului nostru în acest spaţiu corespunde unui anumit mod de a fi al lui, atât din punct de vedere al culturii şi civilizaţiei cât şi din punct de vedere religios – moral.
El stă aici pentru că fiinţa lui s-a strecurat ca o fiinţă de graniţă între Orient şi Occident. El nu poate deveni unilateral occidental, cum ar dori unii, sau multilateral oriental. Dacă s-ar muta din acest spaţiu de graniţă, el şi-ar pierde fiinţa sa. Părăsirea spaţiului acesta ar însemna pentru poporul român nu numai părăsirea unui loc străvechi, ci o pierdere a fiinţei sale.