Calea, Adevărul şi Viaţa / Expresii din popor care reflectă afecțiunea față de Dumnezeu

Poporul român afirmă importanța cre­din­ței sale creștine numind-o „lege ro­mâ­nească” sau „lege strămoșească”. Ea reprezintă astfel pentru el fundamentul tuturor legilor de viață printr-o con­vie­țuire de reciprocă prețuire și conlucrare care-i asigură unitatea și identitatea.
Spunându-i „lege românească” și „stră­moșească”, poporul nostru afirmă trăirea în ea de la începuturile existenței sale, care coincide cu timpul apariției creș­ti­nismului și răspândirii lui prin Apostolii lui Hristos.
Această îndelungată și necurmată trăire în legea de supremă noblețe a lui Hristos a presupus o deosebit de afectuoasă alipire a lui la Dumnezeu, Care i-a de­venit întru totul familiar.
Această familiaritate afectuoasă față de Dumnezeu, care a pus o pecete de afecțiune și pe relațiile fiecărui ins cu semenii săi, o tâlcuiește poporul nostru prin expresia „Dumnezeu drăguțu’!”. Astfel că Dumnezeu nu este un stăpân aspru și distant, ci un Părinte iubitor și de aceea drag, ba, chiar drăguț. Este un diminutiv care, ca aproape toată mulți­mea de diminutive ale poporului românesc, nu exprimă o micime a lui Dum­nezeu numit astfel, ci o intimidate și o căldură a relației cu El, a venirii Lui în apropierea noastră, faptă săvârșită de Fiul lui Dumnezeu prin întruparea Lui, numită de Sfântul Apostol Pavel „chenoză”, smerire, dezbrăcare de slava exterioară, ca să-L putem simți apropiat de noi. La fel cum spune copilul tatălui său „tăicuțu”, fără a înceta să-l vadă în mă­rimea lui, dar simțindu-i în același timp coborârea iubitoare la el, tot așa spune poporul nostru „Dumnezeu dră­guțu’”, simțind coborârea Lui la comunicarea iubitoare cu sine.

În același înțeles folosește poporul nostru expresia „Măicuța Domnului”, vă­zându-o „Măicuță” nu numai pentru Fiul ei iubitor, ci și pentru tot cel ce se adresează ei. Simt pe „Măicuța Domnu­lui” tot așa de apropiată de mine și trăiesc aceeași afecțiune față de ea, cum simt și cum o trăiesc față de maica mea, când îi spun „măicuță”.

Prin expresiile acestea, poporul român arată delicatețea sufletească, ce i s-a imprimat prin credința lui. Delicatețea aceasta și-a exprimat-o și față de Domnul nostru Iisus Hristos, prin colindele în care folosesc cele mai gingașe cuvinte pentru Pruncul dumnezeiesc născut în ieslea din Betleem.
Însă, tot în aceste cuvinte, de o mare bo­gă­ție de conținut, este descrisă toată lu­cra­rea mântuitoare a lui Hristos. Între altele, Pruncul este prezentat ca Dumne­zeu care își însușește plânsul nostru, dar nu pentru trebuințele Lui, ci pentru păcatele noastre, plâns care-l va duce până la moartea pe Cruce pentru noi.