Biblioteca de idei / Valentin Lipatti – cărturar eminent și diplomat excelent!

În toate timpurile, cei mai buni diplomați români au fost mari oameni de cultură. Începând cu Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Ion Ghica, Mihail Kogăl­niceanu, Alexandru Odobescu… și conti­nuând cu Nicolae Titulescu, Lucian Blaga, Mircea Eliade… Dar, dacă privim mai profund în istorie, trebuie să începem cu Nicolae Milescu (1636-1708), Constantin Cantacuzino (1640-1716) și Dimitrie Cantemir (1673-1723).
Am întâlnit de câteva ori menționată „triada diplomatică” Titulescu – Gafencu – Valentin Lipatti. Și cum despre Valentin Lipatti cei mai mulți știu doar că a fost fratele mai mic al celebrului pianist Dinu Lipatti, m-am gândit că un demers documentar ar prinde bine. M-am însoțit întâi cu lucrarea semnată de Paraschiva Bădescu și George Corbu („Valentin Lipatti. Om de cultură și diplomat strălu­cit”), iar mai apoi cu cărțile sale memorialistice („Strada Povernei 23” și „În tranșeele Europei. Amintirile unui negociator”). Ca, în final, să iau contact cu opera sa pur culturală, mai puțin cunoscută azi: traduceri din Molière, Hugo, Beaumar­chais, Balzac, Aragon ș.a. Volumele: „Teatrul francez contemporan”, „Montes­quieu, gânditor iluminist” și „Le Dix-hui­tième siècle français”, precum și două manuale de limbă franceză.
Este evident că suntem în fața unui om-monument pe care cu cât îl cunoaștem mai bine cu atât ne îmbogățim inima și mintea. O mare personalitate diploma­tică postbe­li­că. În 1965 devine delegatul permanent al României la UNESCO (timp de șapte ani), iar în perioada 1972-1975 conduce echipa de lucru a țării noastre la celebra Confe­rință pentru Securitate și Cooperare în Europa de la Helsinki, unde reușește să impună în documentul final texte pe care marile puteri nici nu le visau. „Los Angeles Times” din 27 iunie 1975 îi dedi­că un elogios articol și-l caracteri­zează simplu, dar cuprinzător: „Un diplomat cu­rajos de dincolo de Cortina de Fier i-a fă­cut pe ruși să scrâșnească din dinți… România a luptat mai puternic decât puterile apu­se­ne…”. Dacă Titulescu s-a luptat mai puternic pentru „afirmarea forței dreptului”, Valentin Lipatti a dus bătălia sa cultural-diplomatică pentru „instaurarea forței dreptului îm­potriva dreptului forței”.
Cum a fost posibil ca un fiu de moșier să ajungă membru PCR și să urce treptele ie­rarhice până la acest rost important? Taină sau coridor de destin național? Un prim răspuns îl găsim în genealogia familiei și în lista dascălilor: Tudor Vianu, Mihai Ralea, Alexandru Rosetti, George Oprescu, Gheorghe Brătianu, C.C. Giurescu, Victor Papacostea, Bazil Munteanu și alții. Apoi în șirul de prieteni: Iorgu Iordan, Emil Condurachi, Edgar Papu, Zaharia Stancu, Mihnea Gheorghiu, Alexandru Balaci, Ion Marin Sadoveanu, George Macovescu și mulți alții, inclusiv René Maheu, directorul general UNESCO. Iar dacă taina persis­tă, apelăm la Montesquieu, care în carne­te­le sale subliniază elocvent: „Oamenii de duh își au drumurile lor, drumuri ascunse, drumuri noi; ei merg pe acolo pe unde nimeni nu a pășit înaintea lor. Și lumea lor e o lume nouă”. În această caracterizare îi regăsesc cu ușurință pe toți diplomații-cărturari din istoria noastră, inclusiv pe acest „arhitect al diplomației românești din timpul războiului rece”.

P.S. Cred că Valentin Lipatti n-a fost un intelectual compromis și nici un om al compromisului. Cu toate păcatele lor, uneori comuniștii au trebuit să-i aibă în vedere și pe cărturari. Dacă și Ana Pauker, în noiembrie 1948 semnează numirea ca am­basadori pentru Mihail Ralea la Washing­ton, Tudor Vianu la Belgrad, Iorgu Iordan la Moscova și Grigore Moisil la Ankara înseamnă că „sistemul” a fost uneori obli­gat de „contexte” pentru a salva fie aparen­țele, fie esențele!