Biblioteca de idei / O sută de oameni „binecuvântați” dintr-un veac zbuciumat* (VI)

Am mai avut și o altă variantă de titlu. „100 de ani împreună cu noi înșine”! Ar fi fost un titlu care să „traducă” o proiecție interesantă în trecut, pornind de la realitățile contemporane. O enciclopedie a personalităților este cea mai frumoasă formulă de etalare a biografismului într-o cercetare. Printre rolurile și rosturile unui astfel de demers uneori văd și posibilitatea ca, în acest fel, să poată fi găsite acolo cheile pentru dezlegarea nodurilor din hățișurilor contemporane. Plasa țesută azi de fiecare și de toți din fenomenele interne și externe (economice, politice, culturale etc.) este foarte plină de noduri, iar soluții gordiene nu prea sunt le îndemână. Principiile însădite în noi prin coduri genetice, educație și spiritul binelui nu se pot acomoda cu realitățile reglementate prin normele și normativele zilnice.
În „noi înșine” toți suntem buni! Dar cum lucrează atât de insistent „homo frau­dens”? Și cum reușește să-și spo­rească oștirile? Simplu. Așa cum ne explicitează și acad. Mircea Malița în superba sa carte cu acest titlu, acest „păcat uriaș” acționează în istorie prin războaie, cotropiri, rapturi, sânge, îm­pilări, robiri. Interesant este cum toate popoarele vorbesc despre „indepen­den­ță”, „eliberare”, „emancipare” ș.a.m.d., de parcă toți s-ar fi luptat cu un zeu nevăzut. Lupta românilor este cu certitudine, însă, cea mai demnă și dreaptă istorie. Iar acest veac, căruia i-am zis simplu „zbuciumat”, a fost perioada celor mai mari speranțe, după „cel mai mare răz­boi”. De 100 de ani suntem „îm­preună cu noi înșine” și a trebuit să trecem prin alte războaie, să trăim în chip nenorocit în „pacea” impusă de alții, să ne distrugem elitele sub cizma co­munistă în perioada 1945-1989 și sub „povara mediocrității și mediocrizării” acum, în acest contemporan „război de treizeci de ani”! Mă refer la acele lucruri complicate ce pot fi „mobilizate” sub tutela concluziilor unui fin analist contemporan (Sorin Mitu, în „Sinteza” nr. 48/2018): „… să învățăm să ne punem și noi țara să facă mai mult pentru oamenii ei reali și nu pentru idealurile sale sforăitoare…”!
Biografiile și istoriile pe care le cuprind acestea, distinct și categoric, sunt expresia nu numai a tot ce a putut da mai bun, mai excelent, mai competitiv, mai performant, mai elocvent UN SPAȚIU, ci și a ceea ce ar trebui să facem astăzi. Recunoștință spre trecut, recunoașterea celor merituoși, reîntoarcerea la principiile sănătoase ale conducerilor obștești, resuscitarea sistemelor principale de viață etc.
Spre a mă face înțeles de dumneavoastră, voi spune că întotdeauna învățământul românesc a avut poziționat central „copilul”, respectiv „tânărul”, numai astăzi s-a ajuns ca acest domeniu să aibă în „punctul arhimedic” dascălul! Ches­tiunea acestea nu am pus-o spre a revela „egoismele” contemporane, ci, mai ales, spre a pune în lumină conștiințele acestui veac de după Marea Unire, care constituie, în fapt, a prelungire a marilor bătălii duse de oamenii de spirit din Generația Marii Uniri. Iar când spun „dascăli” nu mă refer doar la Gheorghe Pop, Mihai Bălaj, Nicolae Brădeanu, Ioan Chiș-Ster, Andrei Grobei, Victor Iancu, Vasile Latiș, Dumitru Pop ș.a., care au onorat „catedrele” într-o asemenea măsură încât le-am putea numi „catedrale”. „Dascăli” au fost și episcopii, preoții, publiciștii, scriitorii, dirijorii, avocații, medicii ș.a.m.d. Doctorul Victor Pop de la Si­ghetu Marmației nu doar că era un „me­dic bun” în anamneză și tratamente, dar desfășura chiar și „vizite la domiciliu”, unde verifica dacă bolnavii respectă indicațiile și igiena, criticând mentali­tățile învechite și „nesănătoase”.
(va urma)

Fragment din textul ce constituie Postfața la cartea „100 de ani de la Marea Unire. 100 de personalități care au făcut istorie în Maramureș”, în curs de apariție.