Biblioteca de idei. O felie fascinantă de trecut

Citesc și recitesc pasaje diverse din cele patru volume editate de Emilia Cismaș la „Argonaut” din Cluj-Napoca în 2015. E vorba de lucrarea lui Simion Cismaș din Monor, bunicul doamnei Emilia, „CĂLINDAR 1937-1981”.
Peste două mii de pagini cu însemnări, o adevărată cronică de familie, de sat, de țară și de lume, întinsă pe mai bine de 44 de ani. Sau, altfel spus, „… zilele și nop­țile unui om simplu, povestea unei familii, cronica unei co­munități… În ansamblu un document despre istoria celor mici și mărunți”, cum menționează în cuvântul introductiv Valentin Orga.
O întrebare pe care mulți dintre cei care cunosc acest episod înălțător de manifestare a sufletului românesc în-mare-lucrarea-lui o pun cu insistență. De unde imboldul de a lăsa o urmă scrisă des­pre mersul lumii tale și „restului lumii”? De unde constanța? Din ce resort de atitudine? Din ce temelie de filosofie a vieții? Răs­punsul nu trebuie dat, pentru că acest set de întrebări conține în sine, sinergic și sapiențial, toate bunele înțelegeri de „rost”. Răs­punsul îl avem în însăși firescul abordării, care, chiar dacă este rar, chiar dacă este unic, aduce o notă de perenitate pe drumul spre veșnicie și de atenuare a efeme­rității la intersecția cu tropismele noastre esențiale. Geotropism ca dragoste de glie, heliotropism ca înălțare spre cunoaștere, deotropism ca manifestare a credinței, antropotropism ca nevoie de a trăi în comunitate și comuniune cu ceilalți oameni.
Când întâlnești un om ca Simion Cismaș, cu doar câteva clase șco­lare, dar cu un orizont hermeneutic și axiologic ce transcende vre­muri și epoci, se cheamă că putem vorbi și de comuniune între generații, termen de altfel artificial introdus în sociologie, căci oamenii își duc existența mereu în conexiune cu toți cei­lalți contemporani, lăsând urma­șilor moștenire experiențe mul­ti­plicate și seturi de proceduri asimilabile.
Am zis la început că „citesc și recitesc”. Așa este. După ce am parcurs inițial meticulos toate volumele, simt din când în când tentația de a căuta o zi dintr-un anumit an sau un eveniment dintr-un anumit lanț de evenimente „trofice”, căci viața autorului se consumă esențial nu doar pentru sine, iar scrisul său pune în lumină și epoca trăită. Simion Cismaș crește o dată cu jurnalul său, urcând de la hărnicie și pricepere spre vrednicie și notabilitate, uneori chiar senectute esențializată sapiențial. Nu cred că vreun manual de istorie poate condensa, spre exemplu, momentul cardinal din 1948, când a fost desființată Biserica Greco-Catolică de către statul comunist-ateu român, despre care Simion Cismaș menționează: „Era mare întristare. Era vorba că ni se ia religia, pe popa îl rădică…”.

Prin aceste volume, nu doar Monorul a primit în dar o cronică, ci și noi, românii, o felie inte­resantă, chiar fascinantă de trecut neînfășurat în mantii ideologice.