Biblioteca de idei. Ion Miloș, pe urmele lui Ovidiu

Am primit recent un pachet consistent cu cărți, reviste, ziare și pliante culturale de la prietenul Vasile Barbu din Uzdin, Serbia. După ce l-am cunoscut mi-a fost greu să-i dau un nume de „botez publicistic”, deoarece întrecea orice perimetru deno­mi­nativ. Să-i zici „Misionarul român” sau „Apostolul de la Uzdin” sau să-i spui „Lumi­nă­torul”, „Fondatorul”, „Sămă­nă­torul”?! M-am păstrat între barierele modestiei și simplității sale paradigmatice, dar am încercat să țin legătura cu un om atât de legat de Patria Limbii Române. I-am mulțumit pentru dar, însă El, Poetul ajuns pe post de „exponent-manager” și Mecena pentru tot și toate mi-a replicat că nu se pune astfel problema, din moment ce, prin contribuția mea instituțională și cu gestul inițiatic al lui Gheor­ghe Mihai Bârlea, Vasile Morar și Nicolae Scheianu, au ajuns la Uzdin și la românii din jur patru troițe sculptate în Maramureș, spre a fi plantate în spații de performare a credinței ortodoxe.
După primirea pachetului au început să-mi cadă „sub linia urgenței” alte proiecte la care lucram, deoarece tot ce se pu­b­li­că în această parte a Lumii Românești are o fascinație de-a dreptul fantastică. Citești, no­tezi, cartografiezi și catalo­ghezi, nume de locuri cu vibrație națională, nume de oameni cu sufletele încărcate de spiritul românismului adevărat, activi­tăți, roduri… Iar rodurile au o „chemare de sine” în care îți crești admirația prin tot ce înseamnă informație în domeniu. Volumele de poezie în grai bănățean, albumele monografice, revistele „Tibiscus” și „Floare de latinitate” și toate celelalte producții editoriale primite au, ca de fiecare dată, savoare și grandoare. Treci cu vederea și greșelile de limbă (inerente în cazul lor!) nu te lași deranjat de unele redundanțe și citești pe nesăturate, cu o poftă greu de etichetat, dar pe care o simți ca pe o foame fiziologică de lectură prin „mădularele” ce servesc intelectul și emoția.
Am schițat deja câteva teme de studiu și cercetare jurnalistică pentru lunile următoare, însă, la tableta de azi sunt tentat să scriu despre perimetrul de consi­derații formulate de dr. Catinca Agache de la Iași în „foaia” TIBISCUS, nr. 3 (350), martie 2021. Doamna Agache a fost director adjunct la Biblioteca Județeană „Gheorghe Asachi” și și-a luat doctoratul în filologie cu o teză despre „Literatura românilor din Serbia”. Pe cale de consecință Domnia sa poate fi (și este) considerată drept un exeget al domeniului. Articolul poartă titlul „Ion Miloș sau Ovi­diu la Lekattens”. Din lectură am aflat că acest poet român din Serbia (n. 16 februarie 1930), pe care l-am îndrăgit în urmă cu aproape trei decenii și pe care l-am și premiat personal la un Festival POESIS la Satu Mare, la propunerea lui George Vulturescu, a viețuit în spațiul unei instituții speciale de ocrotire din inima orașului Malmö, la Trygghetsboende Lekattens. Aici sunt condiții foarte bune de îngrijire, cu spații de popas și reflexie, cu flori și verdeață, cu asistente extrem de atașate, însă omul ajuns într-o astfel de „lo­cuință protejată” (concept sue­dez demn de toată admirația) tot izolat este. O asistentă de origine română chiar și-a pus întrebarea cardinală și dureroasă: „Domnul Miloș nu a avut prieteni?” A avut mulți și din aceștia foarte mulți au plecat! Alții l-au uitat pentru că e omenește și a uita. Dar totuși îmi pun întrebarea: Ce au făcut cei peste 200 de creatori români pe care Ion Miloș i-a tradus în suedeză, i-a invitat, i-a găzduit și i-a promovat?
Soarta sa seamănă parțial cu cea a lui Ovidiu, exilat la Tomis. Așa crede și Catinca Agache și de aceea a scris în „Tibiscus”, publicație ce se citește în lo­curile de origine ale lui Ion Miloș, decedat la 5 decembrie 2015. De aceea scriu și eu ca să se vadă că noi cei din românitatea septentrională nu l-am uitat.