• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Sambătă , 15 Decembrie 2018

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 15 Decembrie , 2017

Benjamin Disraeli. Iniţiatorul spiritului conservatorismului englez

Benjamin Disraeli s-a născut la Londra, la 21 decembrie 1804, într-o familie de evrei care fusese expulzată din Spania în secolul al XV-lea, şi care, ulterior şi-a găsit adăpostul temporar în Veneţia. Bunicul său, Benjamin, s-a stabilit în Anglia în 1748, practicând negoţul cu corali. Tatăl său, Isaac Disraeli, a fost istoric, eseist şi discipol al lui Mendelssohn. Mama lui, Maria Besevi, provenea dintr-o familie Askenazină care venise în Anglia de la Verona, în anul 1762. Când Benjamin a împlinit 13 ani, în urma unui conflict cu Sinagoga sefardă, Isaac şi-a botezat copiii după ritualul Bisericii Anglicane, dându-le o educaţie creştină.

În copilărie, Benjamin, care avea oroare de sport, a luat pe ascuns lecţii de box pentru a se putea apăra de bătăuşii care îl hărţuiau, numindu-l „evreu” şi „venetic”. Ca adolescent a fost arătos, atrăgând atenţia prin modul său pompos de a vorbi şi prin îmbrăcămintea lui extravagantă: haine de catifea, cravate enorme, pantaloni stridenţi şi pantofi coloraţi, toate asamblate în volane şi zorzoane.
Şi-a încheiat educaţia şcolară la 17 ani, când s-a angajat la biroul unui avocat. În acea perioadă a investit neinspirat în minele din America de Sud şi a intrat în mari datorii.
Atras de literatură de mic, a început să scrie romane satirice despre politica en­gleză, romane care s-au bucurat de
succes în epocă, mai ales în mediile aristocratice. După unele probleme de sănătate, Disraeli s-a hotărât să călăto­rească până la Marea Mediterană. În 1830, a părăsit Anglia împreună cu William Meredith, logodnicul surorii sale, pentru a face „un mare tur” pe Ma­rea Mediterană.
Peri­plul, care a durat şaisprezece luni,
i-a lăsat o puternică impresie. Ierusa­limul i-a plăcut în mode deosebit. A început să înţeleagă mai bine legătura dintre originea sa evreiască şi asimilarea creştină.
Purtarea şi înfăţişarea sa, deopotrivă de excentrice, stârnea senzaţie oriunde îşi făcea apariţia. În Malta, spre exemplu, a apărut îmbrăcat în haine andaluze, părăsind mai apoi insula costumat în pirat grec: cămaşă roşie cu nasturi uriaşi argintii, pantaloni bleu, şapcă roşie pe cap, papuci în picioare, plus un brâu plin cu pistoale şi pumnale. În Turcia a umblat cu un şal de franjuri peste pantalonii verzi brodaţi.
Călătoria în Orientul Apropiat i-a inspirat figura ereului de roman David Alroy (Minunata poveste a lui David Alroy, scris în anul 1833), un evreu din evul mediu. Un alt roman scris în acea perioadă, Conturini Fleming, cuprinde multe date autobiografice şi dezbate diferenţele de temperament dintre euro­penii nordici din Peninsula Scandi­navică şi cei din sudul continentului, din Italia. A urmat romanul Tnacred, în care s-au manifestat incipient sionismul lui Disraeli.
Când tovarăşul său de călătorie, Mere­dith, a murit de variolă la Cairo, Dis­raeli a pus capăt prelungitei sale vacan­ţe şi s-a întors în Anglia. Graţie faimei sale literare crescânde şi reputaţiei de filozof ager la minte, şi-a croit drum în înalta societate şi în dormitoarele unor nobile extravagante.

În 1831 s-a hotărât să se apuce serios de politică, devenind în realitate un erou asemănător personajelor sale literare. Perceput la început ca un radical, cu o faţă nevăzută suspectă (cu alte cuvinte, evreu) şi cu un comportament nu foarte moral, Disraeli a suferit numeroase înfrângeri. În această perioadă a redactat platforme politice foarte bine pri­mite de public: O apologie a constituţiei engleze (1835), rezumat al crezului său politic, şi Scrierile lui Runnymede (1836), a aspră critică a guvernului whig. În sfârşit, în 1837 a câştigat un loc în Parlament ca deputat conservator de Maidsone (Kent). Primul lui discurs în Cameră s-a făcut greu auzit printre huiduielile şi râsetele provocate de înfăţişarea lui: părul aranjat în bucle negre, haina verde şi jiletca albă, împo­dobită cu lănţişoare de aur. Exasperat, până la urmă a încheiat aproape profe­tic: „O să stau joc acum, dar va veni o vreme, când mă veţi asculta.”

În 1838 s-a căsătorit cu Mary Anne, văduva unui coleg deputat, Wundham Lewis, a cărei avere considerabilă i-a rezolvat toate problemele financiare. La începuturile carierei sale parlamentare, Disraeli a continuat să scrie romane, a căror tematică politico-socială a fost înveşmântată într-o frumoasă haină literară: Conigsby sau tânăra generaţie (1844), un reuşit best-seller în care şi-a expus părerea despre rasism şi despre situaţia evreilor din Europa, Sybil sau cele două ţări (1845), bazat pe o anchetă asupra clasei muncitoare din nordul Angliei, în care dezvăluie pră­pas­tia dintre bogaţi şi săraci, denunţând totodată ororile muncii în fabrică.

Sprijinul de scurtă durată acordat de liderul partidului tory, sir Robert Peel, precum şi tot mai impresionantul său talent de orator cu care îşi spulbera prin torente de argumente infailibile adversarii politici, i-au sporit popularitatea. Când Peel nu l-a desemnat membru în cabinetul său, Disraeli a parat cu o lovitură, punând bazele grupului tine­rilor tory, care au confirmat categoric reforma guvernului. Mişcarea Tânăra Anglie şi-a propus să transforme partidul dintr-o gaşcă ipocrită de aristo­craţi, preocupaţi doar de menţinerea unui stat-quo, într-o formaţiune mai reprezentativă a poporului britanic. Deşi ideile grupării sale animau idealuri destul de romantice, Disraeli a încercat să unească oamenii simpli în jurul coroanei, sub conducerea unor lideri aristocraţi pătrunşi de profunde sentimente religioase. Şi ca un paradox, în ciuda acestor idei romantice, Disraeli a lărgit baza politică a partidului său şi a trezit în tory un spirit novator.
În 1850, Disraeli (sau Dizzy, adică Ameţitul, cum i se spunea) a devenit liderul opoziţiei conservatoare, iar în 1852 a fost numit ministru de finanţe în guvernul condus de lordul Derby, post în care a revenit în 1858 şi în 1865. În ultimul dintre aceste mandate, a reuşit să treacă prin Camera Comunelor o lege reformistă care acorda drept de vot proprietarilor din oraşe mici, ducând astfel la dublarea electoratului.
În 1868 l-a înlocuit pe lordul Derby ca prim-ministru, dar guvernul său a fost repede răsturnat de W.E.Gladstone. Cauza înfrângeri a fost susţinerea de către Disraeli şi trecerea prin Parlament a legii privind reforma sistemului electoral care dădea drept de vot muncitorilor. În 1874, Partidul Conservator a obţinut o victorie clară. Primul-ministru Disraeli a procedat atunci la o serie de inovaţii în guvern. Din iniţiativa reuşită a lui Cross, ministrul său de Interne, Disraeli a trecut prin Parlament legile privind asanarea cartierelor sărace, ameliorarea ocrotirii sănătăţii şui a condiţiilor de muncă, precum şi reglementarea comercializării alimentelor şi medicamentelor. Multe dintre aceste legi şi-au devansat vremea cu cincizeci de ani, asigurând Angliei cel mai progresist guvern din epocă şi făcând din acesta un model pentru celelalte democraţii.
În această perioadă Disraeli a întreţinut strânse legături cu regina Victoria, al că­rei confident şi sfetnic devenise. Su­verana i-a făcut multe cadouri şi i-a împrumutat propriul ei doctor ca să-l îngrijească. În anii 1874-1880, când Disraeli a revenit la guvernare în fruntea unui guvern conservator, regina l-a susţinut energic.
În domeniul politicii externe, Disraeli a reuşit să deschidă drumul spre India şi să deschidă un cap de pod în Egipt. Disraeli i-a susţinut pe turci împotriva ruşilor şi a semnat un tratat secret cu Turcia prin care Ciprul era cedat Marii Britanii. În 1880 a fost obligat să demisioneze ca urmare a unor răscoale şi vărsări de sânge din colonii, dar şi din cauza situaţiei grele din agricultură. Bolnav, a reuşit totuşi să ducă la bun sfârşit ultimul său roman, Endymion, o evocare a începuturilor carierei sale.
Disraeli a fost un corp străin în politica britanică. Ambiţiile sale politice au stârnit în permanenţă suspiciuni şi a fost fără încetare etichetat ca un „evreu disimulat”, deşi se botezase şi trecuse la creştinism. El a personificat mândria şi puterea de seducţie a evreilor sefarzi, pe care le atribuia evreilor în totalitatea lor. Tendinţa evreilor askenazini de a privi suferinţele poporului Israel în manieră biblică – drept o consecinţă binemeritată a păcatelor – nu-l impresiona câtuşi de puţin. „Eu sunt pagina lipsă dintre Vechiul şi Noul testament”, îi plăcea să afirme. Deseori i-a acuzat pe creştini că nu cunoşteau virtuţile iu­dais­mului şi pe evrei că nu recunoşteau că religia creştină s-a născut din iudaism.
Benjamin Disraeli a murit la 19 aprilie 1881, la Londra. Conform voinţei Par­lamentului, o placă pusă la Westminster îl comemorează pe cel care poate fi con­siderat iniţiatorul spiritului conservatorismului englez contemporan. Niciunui alt politician britanic din seco­lul al XIX-lea nu i s-au dedicat atâtea cărţi şi studii.

 

 

O viaţă pe scurt a unui premier evreu britanic

 

Fiul al unui evreu convertit la anglicanism, Disraeli, avocat de profesie,
s-a făcut cunoscut mai întâi prin talentul său scriitoricesc, mai ales printr-un roman politic apărut în anul 1826, Vivian Grey, care evoca viaţa mediilor conducătoare britanice, după care a decis să se orienteze către politică. Conservator, foarte ataşat tradiţiilor englezeşti (biserica şi aristocraţia), el a resuscitat şi a apărat în sânul partidului său vechea alianţă dintre coroană şi popor împotriva intereselor burgheziei comerciale şi industriale.
Şef al curentului „Noua Anglie”, Disraeli a devenit în 1837 deputat în Camera Comunelor. Inteligenţa sa sclipitoare şi strălucita sa elocvenţă au contribuit la rapida sa ascensiune politică. Fidel Partidului Conservator, dezbinat de partizanii liber-schimbismului şi de „trădarea” lui sir Robert Peel (acesta, cu ajutorul whigilor,
liberali, în urma foametei din Irlanda, făcuse să fie abolite legile privind importul care protejau producţia cerealieră britanică), Disraeli a contribuit la răsturnarea acestuia de la putere.
Disraeli a devenit cancelar al „Eşichierului” (ministru de finanţe) în guvernul prietenului său, lordul Derby (1852, 1858, 1866-1868), înainte de a deveni prim-ministru el însuşi (1868, 1878-1880).
Anii lui de guvernare au fost marcaţi de reforma electorală din 1867, care, practic, a dublat corpul electoral englez, mai ales în urma acordării dreptului de vot meşteşugarilor şi muncitorilor calificaţi de la oraş. Disraeli a abolit şi celebra lege „patron şi muncitor” în 1875, suprimând astfel diferenţele dintre aceştia pe planul mărturiei judiciare şi dezvoltând o importantă legislaţie socială, totuşi mai puţin avansată decât cea a şui Bismarck din Germania.
Îndepărtat de la putere de Gladstone, Disraeli s-a consacrat, după revenirea la putere, expansiunii imperialismului britanic: anexarea insulelor Fiji în 1874, atribuirea titlului de împărăteasă reginei Victoria şi, pentru a asigura mai bine controlul drumului Indiilor, a cumpărat acţiunile Companiei Canalului de Suez în 1875 (acţiuni aparţinând khedivului Egiptului, Ismail, ce reprezentau 44% din capital), obţinerea insulei Cipru în 1878 şi oprirea expansiunii ruseşti în Balcani, împiedicând aplicarea Tratatului de la San Stefano.
Ministru preferat al reginei Victoria, care l-a înnobilat (lord, conte de Beaconsfield, în 1876), Disraeli a trebuit să se retragă după eşecul său electoral din 1880, în contextul crizei economice şi al dificultăţilor externe din Africa de Sud şi din India. Una dintre afirmaţiile sale este îndelung comentată în zilele noastre: „Lumea este condusă de cu totul alte persoane decât cele pe care le văd neiniţiaţii.”

 

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.