Bătălia din Marea Iutlandei

Bătălia din Marea Iutlandei, desfăşurată în strâmtoarea Skaggerak, în largul coastei daneze a Mării Nordului, s-a desfăşurat între 31 mai şi 1 iunie 1916. Aceasta a fost cea mai mare confruntare navală din timpul primului război mondial. Cu toate că flota germană a ieşit mult slăbită din această confruntare, germanii au susţinut că „Skaggerak”, nume pe care l-au dat ei bătăliei, a fost o mare victorie pentru ei. Britanicii au stăpânit însă autoritar Marea Nordului.

În 1906, Marea Britanie a construit 42 de nave de luptă cu „tunuri mari” (cuirasate şi crucişătoare de linie) în comparaţie cu 22 ale germanilor. Dintre acestea, 37 de vase britanice şi 21 germane au participat la bătălia din Marea Iutlandei.

După izbucnirea primului război mondial, strategia germană cerea ca flotila de crucişătoare de luptă a contraamiralului Franz Hipper să fie folosită ca momeală pentru a atrage o parte a flotei britanice într-o bătălie în Marea Nordului cu întreaga flotă germană, considerându-se că, dacă întreaga flotă germană putea distruge o parte a flotei britanice, inferioritatea numerică a nemţilor în privinţa vaselor de război ar putea fi anulată dintr-o singură lovitură.

În prima astfel de ieşire care a rezultat în contactul cu britanicii, bătălia de la Dogger Bank, din 24 ianuarie 1916, flotila lui Hipper formată din trei crucişătoare de linie şi crucişătorul cuirasat Blücher au atras cele cinci crucişătoare de linie ale viceamiralului Sir David Beatty afară din Rosyth, apoi s-au avântat din nou spre Wilhelmshaven. În acţiunea rezultată, britanicii au scufundat nava Blücher fără să piardă nici măcar un vas.

Împăratul german Wilhelm al II-lea a răspuns înfrângerii, eliberându-l din funcţie pe amiralul Friedrich von Ingenohl, comandantul flotei germane şi superiorul lui Hipper, pentru că a ţinut restul flotei prea departe de crucişătoarele lui Hipper pentru a le veni în ajutor sau spre a bloca flotila britanică de crucişătoarele de linie. Împăratul l-a ţinut apoi pe succesorul lui Ingenohl, amiralul Hugo von Pohl, atât de tare în frâu, încât flota germană practic a ruginit în port.

La începutul lui 1916, viceamiralul Reinhard Scheer a venit la comandă în locul lui Pohl şi l-a convins pe împărat să dea voie flotei germane să reînceapă ieşirile, folosind din nou crucişătoarele de linie ale lui Hipper pentru a-i face pe britanici să iasă pe mare. Spre deosebire de Ingenohl însă, Scheer avea intenţia să-şi ţină flota destul de aproape, să-l salveze pe Hipper şi să nu distrugă forţele britanice care ieşeau să-l urmărească.

Ieşirile din lunile februarie, martie şi aprilie ale anului 1916 n-au adus nici un contact cu navele de război ale britanicilor, însă a patra ieşire a lui Scheer a rezultat în bătălia Iutlandei, cea mai mare confruntare navală din timpul primului război mondial. Scheer era convins că britanicii nu pot descifra codurile liniilor de comunicaţii ale flotei sale şi credea că flota britanică, aflată la Scapa Flow, în nordul Scoţiei, nu va putea interveni în cazul unui atac surpriză de proporţii. Însă Scheer se înşela: englezii descifrau toate mesajele codificate ale germanilor şi erau pregătiţi să răspundă unui atac naval.

Pe 31 mai 1916, înaintea răsăritului soarelui, cinci crucişătoare de linie aflate sub conducerea lui Hipper au pornit din Wilhelmshaven spre nord, paralele cu coasta daneză din vestul peninsulei Iutlanda, pe direcţia strâmtorii Skaggerak, în urma lor cu circa 80 de kilometri venind cele şaisprezece cuirasate ale lui Scheer, cu şase crucişătoare deschizătoare de drum pentru cuirasate şi mai multe vase de război mici.

Ca şi la Doggen Bank, crucişătoarele de linie ale lui Beatty au ieşit din Rosyth ca să-l intercepteze pe Hipper, de data aceasta urmate de restul flotei britanice conduse de amiralul Sir John Jellicoe din Scapa Flow. De partea britanică, ca şi de cea germană, corpul principal al flotei venea cu circa 80 de kilometri în spatele crucişătoarelor de linie. Ambele flote au navigat în formaţiuni similare, cu flotile de recunoaştere în faţa navelor de linie.

Cele două flote formate din crucişătoarele de linie au început schimbul de focuri la 15:48. După ce a observat crucişătoarele de linie britanice, Hipper s-a întors spre sud-sud-est, mergând înapoi spre Scheer, ca să-l atragă pe Beatty în luptă cu întreaga flotă germană.

Prima fază a bătăliei, numită mai târziu „fuga spre sud”, a durat cincizeci de minute. Avântându-se pe direcţia sud-sud-est pe trasee paralele, cele două coloane de crucişătoare s-au duelat de la o distanţă de 11.000-14.500 de metri. Tirul de pe Von der Tann a scufundat nava Indefatigable, iar proiectilele trase de pe Derffinger au scufundat vasul Queen Mary. La scurt timp după aceea, Beatty a observat întreaga flotă germană apropiindu-se cu viteză dinspre sud, a schimbat cursul spre nord, sperând să atragă întreaga flotă germană spre Jellicoe.

În a doua fază a bătăliei, numită şi „fuga spre nord”, niciuna dintre părţi nu a pierdut vreun vas de luptă. Tunurile cu ţevi de 38 cm diametru de pe cele patru cuirasate din clasa Queen Elisabeth ce acopereau retragerea lui beatty depăşeau tunurile cu calibre variind între 27 şi 30 cm ale crucişătoarelor de luptă ale lui Hipper, aflate acum în fruntea coloanei germane, provocând pierderi semnificative. Germanii au întâlnit flota principală britanică atunci când un crucişător uşor trimis de Lellicoe înainte s-a întâlnit cu crucişătoarele uşoare din grupul Hipper.

Navele lui Beatty s-au alăturat flotei lui Jellicoe şi întreaga flotă britanică s-a intersectat cu navele germane. Vechile crucişătoare cuirasate Defence şi Warrior, dispuse împreună cu crucişătoarele de linie ale lui Beatty în fruntea coloanei, au intrat sub un tir puternic din partea cuirasatelor germane la o distanţă de abia 7.300 de metri. În vreme ce Warrior a scăpat nescufundat şi a fost tractat spre sfârşitul zilei (pentru a se scufunda însă în dimineaţa zilei următoare), Defence a eşuat, urmat de un al treilea crucişător de linie britanic, Invincible.

Crucişătoarele lui Hipper, aflate încă în fruntea coloanei germane, au avut de suferit de pe urma schimbului de focuri, dar au rămas în luptă, chiar dacă nava sa amiral Lützow a înregistrat suficiente daune pentru a-l forţa pe amiral să treacă la bordul altei nave. Când s-a reluat bătălia, Jellicoe a reuşit o a doua interceptare a flotei germane încetinind mersul flotei sale, lăsând primele nave din coloana lui Scheer să se lovească în flancul său dinspre tribord. Întreaga linie britanică şi-a concentrat focul asupra vaselor germane. Scheer s-a întors din nou spre sud-vest, de data aceasta în dezordine.

La lăsarea serii, Jellicoe a ales să nu-i urmărească pe germani. După căderea nopţii, Jellicoe s-a răzgândit şi a pornit pe urmele vaselor germane. Flota germană avea un avantaj de 16 kilometri faţă de urmăritorii ei, însă britanicii se apropiau cu repeziciune. Cele două flote înaintau aproape drept spre sud, britanicii aflându-se între germani şi coasta Iutlandei. Pe la miezul nopţii, britanicii au pierdut crucişătorul cuirasat Black Prince după ce acesta s-a rătăcit printre cuirasatele lui Scheer. Pierderile din 1 iunie 1916 au fost toate ale germanilor, inclusiv crucişătorul Lützow, torpilat de un crucişător german pentru a nu fi capturat de englezi, şi crucişătorul greu Pommern, torpilat de un distrugător britanic. Teama de a nu se expune unui potenţial atac cu torpile l-a determinat pe amiralul Jellicoe să renunţe la urmărire, astfel încât flota germană a scăpat de la distrugere.

Germanii au pretins că „Skaggerak”, nume pe care l-au dat ei bătăliei, a fost o mare victorie pentru ei, chiar dacă după aceea britanicii au păstrat controlul asupra Mării Nordului. Deşi războiul din Marea Nordului a evoluat în favoarea lor după bătălia din Marea Iutlandei, britanicii au fost profund dezamăgiţi de acea bătălie, căci se aşteptaseră ca mult dorita întâlnire cu flota germană să fie un al doilea Trafalgar.

Jellicoe şi Beatty, mai precis susţinătorii lor din rândul ofiţerilor, au dat vina unul pe celălalt pentru ocaziile ratate. La sfârşitul anului 1916, Beatty a devenit comandant al flotei britanice, iar Jellicoe a primit titlul de Prim Lord al Mării. Între timp, în germania, Wilhelm al II-lea l-a promovat pe Scheer la gradul de amiral plin şi l-a recompensat cu Crucea de Fier, cea mai însemnată decoraţie militară din ţară. Ofiţerii germani măcinaţi ani de zile de lupte interne s-au adunat în jurul său, iertându-i greşelile tactice. În cele din urmă, Scheer a predat conducerea flotei lui Hipper în august 1918.

În timpul bătăliei, germanii au avut 2.551 de morţi, în vreme ce britanicii au pierdut 6.097 de oameni. Chiar dacă flota britanică a pierdut mai multe nave decât cea germană în această bătălie, flota germană a fost mult mai slăbită la sfârşitul confruntării, posibilitatea ca pe viitor aceasta să mai reprezinte vreun pericol pentru britanici fiind eliminată. Germanii au realizat astfel că nu pot contesta supremaţia britanică în Marea Nordului. Marea flotă de care împăratul Wilhelm al II-lea fusese obsedat, şi cu care spera că-i va putea egala pe britanici, înrăutăţind astfel şi mai mult relaţiile dintre cele două state, se dovedise o armă slabă.

Confruntările dintre cele două flote nu s-au încheiat după bătălia din Marea Iutlandei. Germanii nu fuseseră complet înfrânţi, englezii fiind forţaţi să-şi păstreze navele de bătălie în Marea Nordului, însă după această bătălie Germania nu a mai riscat o confruntare directă cu întreaga flotă britanică.

În cele din urmă, la finalul anului 1916, după alte câteva tentative eşuate de reducere a avantajului numeric al britanicilor, marina germană şi-a schimbat priorităţile şi a trecut la tactica războiului submarin total, care va atrage intrarea în război a Statelor Unite ale Americii. Submarinele germane au provocat mari pierderi englezilor. Până la sfârşitul războiului, vasele comerciale au suferit cel mai mult. În 1917, ritmul torpilărilor a depăşit ritmul înlocuirilor cu vase produse pe şantierele de construcţii engleze.