Băimăreanul Raul Varro, de gardă în războiul anti-Covid din New York

Într-o lume în care parcă totul se dărâmă, în care mulți capitulează, copleșiți dintr-odată de panica generalizată și propria neputință, apar, ca niște lumânări prin beznă, oameni al căror devotament poate restabili echilibrul și reda ceea ce, probabil, astăzi lipsește cel mai mult: umanitatea și încrederea. Eroi pentru familiile și cunoscuții lor, „angajați esențiali” pentru scenariul apocaliptic de astăzi, sunt mici Atlași dispuși să-și ofere umărul pentru a propti planeta. Băimăreanul Raul Varro este unul dintre ei: „essential employee” pentru americani, „diaspora” pentru români, „rockstar” pentru soția și fetița lui și erou pentru familie și pentru cei care îl cunosc. Un „om fain”, așa cum ar trebui numiți toți maramureșenii sinceri și altruiști.

Raul este plecat în America de zece ani, iar de nouă este „Pacient Care Associate” (infirmier-brancardier, pentru înțelesul nostru), la Spitalul „Mount Sinai” din Brooklyn, New York City. „War zone” - caracterizează Raul spitalul unde lucrează, relatând că „La New York suntem în epicentrul pandemiei, am văzut prea multe deja. E trist”…

Spitalul „Mount Sinai” are o capacitate de 220 de paturi, în „vremuri normale”. Însă, acum,în întreaga lume, majoritatea spitalelor se plâng de insuficiența paturilor și tratarea pacienților la domiciliu. „Spitalele de aici tratează fiecare pacient, asta e clar. Deși sunt foarte mulți și de multe ori urgențe, îi „înghesuim” puțin, ca să zic așa. Acum avem un cort afară, lângă spital, cu o capacitate de 20-30 de paturi. Este o anexă, dar nu pentru triaj, pentru că triajul se face în incinta spitalului”, spune Raul şi apoi adaugă: „Avem şi un tir frigorific lângă spital, pentru că morga nu mai face faţă”.

95% dintre pacienți sunt confirmați cu Covid-19, dar numărul celor infectaţi şi confirmaţi creşte în fiecare zi. 38 dintre colegii lui Raul sunt, de asemenea, confirmaţi. Gândul la colegi îl duce spre „acasă”. E contrariat şi supărat de gestul unora de aici. „Eu înţeleg că poate nu au echipamente destule, dar să îţi dai demisia, aşa… când deja sistemul e în colaps… Mi-e ruşine. Păi ce cred ei, că aici nu sunt medici care s-au îmbolnăvit? În fiecare zi cineva din personalul spitalului pică bolnav, dar nu dă nimeni bir cu fugiţii. Îmi pare rău să o spun, chiar îmi pare rău, dar mi-e ruşine de ruşinea lor” spune Raul.

Adevărul este că nimeni nu e, de fapt, în siguranţă. Nici echipamentul de protecţie nu e o bulă care să le ofere invincibilitate. Au halate de unică folosinţă, bonetă, mască, mănuşi, ecran de protecţie, dar nu se simt feriţi (nici nu sunt, de altfel, şi asta o spune numărul colegilor infectaţi). „Mulţi preferă să dubleze măştile, iar peste cele N95 îşi mai pun încă una. Sincer, şi eu o fac. Numai că situaţia a devenit dramatică între timp şi acum le raţionalizăm mai atent, să zic aşa” spune Raul.

 „Aveam exemplul Chinei şi al Italiei, dar nu credea nimeni că va fi chiar atât de rău. Între timp, doar New Yorkul a trecut de 75.000. Starea de spirit e foarte rea. Mult stres şi panică… Vin foarte mulţi pacienţi şi toţi trebuie trataţi în regim de urgenţă. Legat de pacienţi… Thank God… marea majoritate cooperează cu staful medical. Niciodată nu am văzut vreunul agresiv, chiar dacă sunt speriaţi şi ei. Vin foarte panicaţi, îţi dai seama… Dar cel mai grav e că nu pot respira şi asta e atât de vizibil!  Văd multe cazuri care necesită intubaţii pe aparate respiratorii. Vin sau sunt aduşi în stare gravă, iar din păcate pentru mulţi nu se mai poate face nimic!” spune Raul cu amărăciune.

Ca toate oraşele-epicentre, şi spitalele din New York au probleme, lovindu-se în special  de lipsa aparatelor de ventilaţie: „Guvernatorul spunea că ar fi nevoie de 40.000 de unităţi”. Nici în privinţa aparatelor de testare situaţia nu e mai roz: „Foarte mulţi îşi doresc să fie testaţi şi nu reuşesc. Nu au destule teste, sincer, că altfel nu îmi explic. Avem puncte de testare, locuri special amenajate, şi în trafic, dar dacă nu ai simptome nu te testează. Febra şi tusea sunt condiţii obligatorii pentru a fi testat” precizează Raul.

„Explică-i unui copil de trei ani că tati trebuie să stea la «distanţă»”…

 Cu Raul poţi vorbi la nesfârşit. E atât de deschis şi de sincer încât, dacă nu ar trebui să butonezi telefonul pentru a-i scrie, ai zice că e chiar în faţa ochilor tăi. „Sunt atât de busy” – îmi scrie. Lucrează de la ora 4 după-masă până a doua zi la 12.00. Se întrerupe adeseori, anunţându-mă scurt: „pacient”. Cu puţină imaginaţie, nici nu e greu să îl vezi fugind dintr-o parte în alta, din spital în cort şi din cort în spital… În România a făcut handbal şi fotbal.

Apoi, ritmul alert se schimbă. „Sunt la spălat de haine… nu ştiu dacă ştii, dar aici în chirie nu ai voie cu maşina de spălat… Aşa că le faci la comun… Sunt locuri special amenajate pentru aşa ceva, iar asta e o altă ciudăţenie pentru mine” spune râzând.

Îşi ajută soţia, însărcinată. „Credeam că vrea să vină baby-boy, dar doctorul a spus ca mai avem vreo 10 zile. Săracul de el, în ce perioadă vine… Mă gândesc să nu merg lângă el o perioadă de timp… să port masca atunci când mă apropiu de el”. Raul e îngrozit. Nu de ceea ce vede zilnic, nu de faptul că e într-o continuă alergare, ci pentru că şi-ar putea îmbolnăvi familia. „Muncesc la spital, nu am niciun fel de simptome, dar nu pot fi sigur că nu am virusul! Am o fetiţă de trei anişori… îmi este greu, pentru că, sincer, limitez foarte mult îmbrăţişările şi pupicii. Explică-i unui copil de trei ani că tati trebuie să stea la «distanţă»”… Cred că îi dăduseră lacrimile…

„Nu e nimic mai rău decât asta, crede-mă… Cel mai important e să-mi ştiu familia sănătoasă. Munca în sine nu mă deranjează, ci acel gând că mă pot infecta în orice moment. Nivelul de stres e foarte ridicat… sunt foarte obosit şi în acest moment îţi scriu de la muncă. Sunt în lunch-break (pauza de masă n.r.)”.

Deşi recunoaşte că energia şi-o ia din sânul familiei, „… ei sunt tot ce am mai bun… Antonia, soţia mea, şi Juliette (fiica n.r.) reuşesc mereu să-mi schimbe în bine starea de spirit”, sunt multe lucruri pe care nu le poate spune. Pentru că ştie că i-ar îngrijora mai mult decât sunt deja: „Antonia mi-a spus să rămân acasă, dar nu m-am gândit să fac asta deloc… Eu, cât sunt sănătos, vin la muncă şi am să continui să fac aşa. Şi cred că aşa ar trebui să gândească fiecare. E necesar să ne gândim în primul rând la pacienţi… Ei cui rămân dacă noi toţi ne dăm demisia?”.

Din nou se întoarce la cei de-acasă… la cei care demisionează. Ar vrea să înţeleagă şi nu poate, iar asta îl macină: „Nu vreau să dau eu verdicte… Sunt convins că nu dispun de ce dispunem noi aici… Nu ştiu, oare chiar să îi arunce aşa, în război, fără niciun fel de protecţie?!…”

Driblând printre incertitudini, Raul abia aşteaptă „să se sfârşească toată nebunia asta”. „Şi îmi doresc ca toţi bolnavii să se vindece şi numărul deceselor să fie cât mai redus. Dar cel mai tare îmi doresc să-mi iau soţia şi copiii şi să ieşim la un picnic într-un parc, să fim relaxaţi şi să uităm de coşmarul acesta care a schimbat deja prea mult societatea în care trăim!”

Şi visul merge chiar mai departe… Raul Varro îşi doreşte să lucreze în radiografie. Tot printre pacienţi, pentru că – spune el – „să ajut oamenii îmi dă o stare de bine. Îmi place ceea ce fac”. Parte din ambiţie i se datorează soţiei, Antonia, şi ea o fire ambiţioasă. A lucrat, la început, ca secretară la cabinetul unui medic chirurg, a urmat cursuri de perfecţionare și acum e învățătoare, cu o dublă specializare, dintre care una pentru copii cu dizabilități. „Sunt foarte mândru de ea!” – mărturisește Raul.

Pe pagina de facebook, deasupra unei fotografii cu soțul ei în echipamentul de protecție, Antonia scrie: „Proud of our family’s Rockstar, Raul Varro / Thank you for all that you do / We love you to no end” (Mândră de Rockstarul familiei, Raul Varro / Îți mulțumim pentru tot ceea ce faci / Te iubim la nesfârșit).

Tot alături de el (și de toți cei care lucrează în sistemul de sănătate) sunt și cei care, încercând să le mulțumească, au lipit mesaje pe copacii din apropiere. „Când ieși de la muncă extenuat, dar apoi vezi aceste mesaje, starea ți se schimbă complet! Acestea (mesajele, n.r.) sunt pentru toți cei care muncesc în sistemul sanitar și pentru toți cei din prima linie!” – explică Raul.

Adevărul este că America știe să își încurajeze eroii și o face. Pe o pagină de Facebook, „Moments of Musing”, autoarea își propune să spună povestea salvatorilor zilei și să le mulțumească. Iar printre „essential employees” pe care americanii îi prețuiesc este și băimăreanul nostru, Raul Varro.

 Pentru cei de acasă, le transmite să aibă grijă de ei și de cei din jurul lor: „Luaţi în serios acest virus! Opriţi-vă din toate activităţile care vă pot expune şi practicaţi «social distancing»! Fiţi smart şi aveţi grijă de părinţii şi bunicii voştri!”

Îi vom mulțumi și noi acestui „om fain” dăruindu-i cuvintele celor iubiți:

„Sunt atât de mândră de el! Este fiul pe care orice mamă și l-ar dori, fratele pe care orice soră visează să-l aibă!” (Andrada Pop, sora lui Raul). „Și mai scrie că e unchiul pe care orice nepoțică și-l dorește. În ochii mei, este pur și simplu PERFECT!” (exact așa a scris, cu majuscule, spunând că i-au dat lacrimile de dor și drag pentru fratele ei).

„Raul este un luptător, un om perseverent, un tată, soț și fiu devotat. Mereu a încercat să facă mai mult și mai bine. Suntem foarte mândri şi ne e atât de dor de el”…

„El nu-mi spune sărăcuţu’, ca să nu mă îngrijoreze, da io văd la televizor că e jale peste tot” …” (părinţii lui Raul, Zamfira şi Alexandru Varro, îngrijoraţi şi pentru fiul, dar şi pentru fiica lor, amândoi plecaţi atât de departe).

În 4 aprilie (data publicării materialului), la ora 12.39, Raul Varro a devenit tătic pentru a doua oară. Nicholas Gabriel („am vrut neapărat un prenume românesc”), de-abia născut, a adus bucuria în sufletele unor oameni din trei ţări: Statele Unite ale Americii, Franţa şi România.

La mulţi ani, Nicholas!