Aurel Popp - Un virtuoz al penelului

Reverența pe care o face au­torul, acestui album, „Între două culturi” este scriitorul, jurnalistul, iubitorului de artă Dumitru Păcuraru, în fața creației artistului Aurel Popp și este cu atât mai meritorie cu cât pune în adevărata va­loare, pictura de o inconfundabilă originalitate a acestuia. Lucrarea de față se constituie într-o veritabilă monografie în care documentele menționate, scrisorile citate, studiile menționate, atestă probitatea profesională a celui care și-a asumat acest dificil efort documentar însoțit de numeroase fotografii documentare ce relevă cu adevărat, în cele 472 de pagini, adevărul despre o perioadă însemnată de timp (cele Două Războaie Mondiale), tarele și dramele suferinței umane ce au constituit sorgintea multor teme din creația artistului. Este o pictură dedicată dramei existenței umane, iar complexitatea compozițiilor îl situează pe autor, în sfera preocupărilor temelor majore ale artei. Format profesional și cunoscând îndeaproape cele „două culturi”, pictorul nu se consideră ca aparținând în exclusivitate unei culturi anume. Autorul albumului, menționează urmă­toarele: „cultura română nu l-a integrat întrutotul, iar cultura maghiară în ciuda serviciilor imense, cum ar fi înființarea Muzeului Ady Endre, nu i-a răspuns pe măsura efortului său. Îi scria unui prieten – Pe tine te lovește doar un neam, pe mine mă lovesc ambele neamuri.” (din scrisoarea către un prieten)

Este evidențiată dorința pictorului de a deveni un model „pentru tinerii care i-au stat în preajmă și să impună un statut de artist care trăiește într-un mediu provincial”, pentru că, pictorul Aurel Popp constată că „lumea se miră nu pentru ce am făcut eu, ci pentru că am reușit să fac asta într-un oraș ca Satu-Mare”. Nimic mai adevărat pentru că, pentru noi învățăceii Liceului de Arte Plastice eram însuflețiți de frenezia și bucuria de a desena după personajele viguroase, după dinamismul și expresivitatea mișcării acestora din com­pozițiile pictorului de a exersa expresivitatea, vigoarea tranșantă a tușelor de culoare. Desenele în cărbune sau în la­viuri, premergătoare compo­zițiilor, constituiau pentru noi repere, la temele de grafică și ilustraţie de carte. În anii ’70 lucram după monografie apărută în 1968, semnată de Raoul Șorban și Benner Zoltan în condiții grafice de excepție, atunci, și devenise o carte pe care o împrumutam cu ziua între noi, colegii de liceu pentru a ne bucura cât mai mult de savoarea și vigoarea, pen­sulația cu care pictorul zugrăvea por­trete, figuri umane, compoziții, peisaje.
Aflat în fața acestui album iau la cunoştinţă acum, din scrisorile și documentele, prezente în paginile lui, că pictorul nu a fost de acord cu conținutul și modul de prezentare a creației sale, mărturisite într-o scrisoare adresată lui Benner Zoltan.
Sunt binevenite scrisorile pictorului, către elevi de-ai săi cum este cazul cuvintelor adresate pictorului Alexan­dru Mohi din care desprindem rigoarea observațiilor sale și îndemnul de a fi convingător în exercițiul picturii: „Poți picta cum vrei, dar numai așa cum nu
s-a mai pictat! Nu tot linge suprafața! Cu cât e mai zdrențăroasă cu atât e mai interesantă. Cine nu știe să deseneze, să nu deseneze! Ori știm să pictăm dintr-una, ori niciodată. Contururile pot fi groase cât un deget, dacă așa trebuie să fie. Dacă pictezi o luptă pe ocean... bagă-ți picioarele într-un ciubăr ca să simți puterea apei.”

Prezența pictorului Aurel Popp în Colonia de Pictură de la Baia Sprie „l-a integrat fără voia lui în această mișcare artistică de care pictorul s-a ținut deo­parte (Colonia de la Baia Mare) despre care menționa că aceasta accepta cu o prea mare deschidere deopotrivă, pictori mari și minori, tineri și bătrâni, ro­mâni, maghiari, germani, slavi.” În dorința de exacerbare a în­semnătății acestui feno­men artistic, s-a vehi­culat și se vehiculează un număr impresionant de artiști care ar fi aparținut Cen­tru­lui Artistic Baia Mare! Am fost și eu martorul unei si­tuații când în fața unei comisii de exa­mi­nare la doctorat, întrebat despre argumentul convingător, ce l-ar determina să abordeze o temă... acesta a răs­puns că... în 1896 po­pulația Băii Mari era de 10.000 de locuitori dintre care 4000 erau pictori...! Se pare că fenomenul este simptomatic pentru că și astăzi se diseminează (fără argumente documentare) astfel de aserțiuni, iar autorul albumului de față, relevă convingător că: „umbla vorba că era suficient să treci prin gara din Baia Mare pentru a fi considerat pictor băimărean.”

Întrebarea Domnului Dumitru Păcu­raru, deschide noi spații de reflecție, de reveniri și de posibilități de înțelegere și receptare a mesajului artistic cuprins în această carte: „Dar aparține Aurel Popp cu adevărat artei românești de primă mărime sau este doar un provincial pe cât de talentat pe atât de încăpățânat, prizonier între două culturi? Revendicat și ignorat deopotrivă de cultura română și ma­ghiară, Aurel Popp a rămas suspendat între ele, fără putința de a fi înțeles și total asumat nici de una nici de alta.”

Cu siguranță voi reveni asupra unor tematici și particularități stilistice ale creației pictorului Aurel Popp relevate și puse în valoare de aceas­tă monografie.