Aţi distrus mineritul, aţi distrus România! Începe împărţeala?

În ultima şedinţă de guvern a fost aprobată actualizarea taxelor miniere cuvenite statului român. În dimineaţa reuniunii nu se ştia despre ce taxe este vorba. Unii specialişti au afirmat că urmează creşterea redevenţelor, deşi acestea au crescut la sfârşitul anului trecut. După mai multe ore, după desfăşurarea şedinţei a apărut şi proiectul de hotărâre pe larg. Taxele în cauză sunt cele pe care statul le încasează în urma activităţii miniere din ţară.

Plecând de la acest proiect de hotărâre, am realizat o scurtă analiză a ceea ce înseamnă minerit în nord, sau ceea ce nu mai înseamnă şi impactul noilor valori ale taxelor miniere.

Guvernul a actualizat, printr-o Hotărâre, valorile taxelor miniere cuvenite statului român din activităţile de prospecţiune, explorare şi exploatare a resurselor minerale desfăşurate de titularii actelor de dare în administrare sau de concesiune.

Astfel, aceste taxe miniere au fost actualizate după cum urmează:

- Taxa anuală pentru activitatea de prospecţiune se majorează de la 320 lei/kilometru pătrat la 341 lei/kilometru pătrat;

- Taxa anuală pentru activitatea de explorare se majorează de la 1.280 lei/kilometru pătrat la 1.367 lei/kilometru pătrat;

- Taxa anuală pentru activitatea de exploatare se majorează de la 32.000 lei/kilometru pătrat la 34.180 lei/kilometru pătrat.

Valoarea acestor taxe se actualizează cu rata inflaţiei, prin Hotărâre de Guvern. Ultima modificare a acestor taxe s-a făcut prin Hotărârea Guvernului nr. 463/2013 privind reactualizarea valorii taxelor pentru activităţi miniere.

Se estimează că aplicarea noilor valori ale taxelor miniere de prospecţiune, de explorare şi de exploatare a resurselor minerale va determina o creştere anuală a veniturilor bugetare cu 0,9 milioane de lei.

Desfăşurarea activităţilor miniere este reglementată prin Legea minelor nr. 85/20013, cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit unor prevederi ale acestui act normativ, valoarea taxelor miniere de prospecţiune, de explorare şi de exploatare a resurselor minerale se actualizează în funcţie de rata inflaţiei.

Prima constatare este legată de nivelul încasărilor la buget din activităţi miniere. Dacă creşterea de acum aduce încasări suplimentare la buget de 900 de mii de lei rezultă că activităţile minere din ţară sunt puţine. Se cuvine a explica puţin ce înseamnă aceste taxe. Când se obţine o licenţă de exploatare, aceasta cuprinde o suprafaţă de teren în care are loc prospectarea, explorarea şi exploatarea. Acest teren este măsurat cu GPS şi se măsoară în kilometru pătrat. O companie care începe o activitate minieră are de plătit taxe către stat în funcţie de felul activităţii pe care o desfăşoară. Când se ajunge la exploatare, adică se intră în valorificarea zăcământului, că vorbim de neferoase, feroase, cărbune, ape minerale, sare, petrol sau altele, taxele către stat sunt cele mai mari şi se plătesc pe toată durata licenţei de exploatare. 

Pe lângă aceste taxe, se plătesc şi altele, de la celebra taxă pe stâlp, la redevenţă, care apare în momentul în care începe producţia.

Revenind la suma foarte mică, încasată de stat în urma activităţii miniere, se redeschide una din marile dureri ale nordului. Închiderea mineritului neferos şi, prin extensie, a metalurgiei, a fost cea mai mare provocare pentru Maramureş. Dintr-un judeţ cu o activitate economică puternică, nordul ţării a devenit un judeţ de consum, în care singurele activităţi economice dezvoltate în ultimii ani au fost, în mare parte cele legate de comerţ. Baia Mare devenind, aşa cum şi-au dorit unii din administraţia târgului, oraşul mall-urilor.

În ţară nu mai există licenţă de exploatare în execuţie pe minereuri solide, o licenţă care să producă. Nu ne referim la cărbune, un zăcământ care are un alt statut.

În ţară nu se mai exploatează zinc, cupru, plumb, aur, argint, nimic! Nu se mai produce nimic! Chiar dacă aceste lucruri se cunosc, nu trebuie să uităm cel mai mare dezastru produs în ţară, după 1989. În 25 de ani s-a reuşit punerea pe butuci a celei mai importante părţi a economiei: mineritul şi metalurgia, industria grea. Mineritul este baza economiei, datorită acestei activităţi se dezvoltă industria constructoare de maşini şi pe orizontală toate industriile. Fără minerit, totul s-a dus pe râpă.

În momentul de faţă, România importă tot ceea ce produceam în ţară în procente mari, aproape îndestulătoare. Este paradoxul celor 25 de ani. Avem bogăţii, dar nu le exploatăm noi, ci se încearcă exploatarea lor de firme din străinătate. Că nu este ceva în regulă, putem să ne dăm seama mai ales acum, privind în urmă spre cei 25 de ani care au trecut.

Toate prospecţiunile începute în mineritul neferos, în aceşti ani, au avut ca acţionari doar firme străine. Nu există nicio firmă românească care să investească în prospecţiune, explorare şi exploatare. A fost povestea de la Cupru-Min, dar lucrurile sunt neclare. Statul român nu mai este partener în niciun proiect de acest tip, ceea ce este de neînţeles şi greu de digerat în acest moment. Iar firmele străine nu pot lucra, deoarece nu există cadru legislativ şi din cauza opoziţiei comunităţilor în care există zăcăminte. Desigur, sunt situaţii şi situaţii, dar una peste alta, nu se poate desfăşura o activitate minieră în ţară. România are mineri, ingineri, geologi, toată infrastructura umană necesară pentru această activitate, dar degeaba. Cu trecerea anilor, numărul acestor specialişti s-a diminuat, ei plecând spre alte zări pentru a lucra pentru alţii. Această masă de specialişti se obţine greu şi într-o perioadă de timp mare cu costuri mari. În concluzie, România a pierdut de mai multe ori: zăcămintele, industria şi specialiştii, locuri de muncă pe orizontală, reducerea nivelului de trai.

Nu distrugeţi şi învăţământul!

În ultima perioadă, tunurile celor care distrug au fost puse pe învăţământul superior în care se pregătesc specialişti pentru industriile distruse. În Baia Mare se doreşte închiderea facultăţilor ce pregătesc specialişti pentru minerit. Teoria e cea pe care o tot auzim. Nu mai avem nevoie de ingineri mineri, deoarece nu mai sunt mine. Mergând pe firul teoriei conspiraţiei, după distrugerea industriei urmează închiderea instituţiilor de învăţământ superior şi mediu.

În zona Baia Mare sunt mine care ar putea fi redeschise şi ar fi nevoie de personal. Cel puţin Remin pentru un astfel de scenariu se pregăteşte.

Interesant este că în ţările din jur şi învăţământul superior şi mediu în minerit a luat din nou avânt.

Polonia are universităţi care pregăteşte zeci de mii de studenţi în mai multe specializări miniere. La fel este şi în Cehia. Chiar şi Ungaria a redeschis învăţământul liceal minier. O ţară care nu are prea multe posibilităţi de a angaja astfel de muncitori. Atunci?

Poate se pregătesc pentru a avea oameni când vor obţine, în urma negocierilor politice, bucăţi din ceea ce a fost cândva o mândră ţară, România!

Nu că am vrea noi. Dar cineva se pare că vrea!

O ţară condusă de ONG-uri

O altă constatare interesantă este cea legată de apariţia ONG-urilor pe probleme de mediu, mai ales. Până la un punct este corect, chiar necesar. Din experienţa ţărilor dezvoltate, societatea civilă are un rol important în menţinerea unei activităţi economice în limite legale şi de respectarea mediului. Dar în România aceste limite au fost depăşite cu mult. În orice punct din ţară, unde are loc o activitate minieră, aceste organizaţii pornesc protestele. Justificate sau nu, protestele ecologiştilor, un fel de-a spune, duc spre absurd un rol al societăţii civile.

Din acest motiv orice încercare de activitate este aproape sortită eşecului.

Despre acest subiect se poate vorbi la nesfârşit, dar ar trebui început cu cei care finanţează aceste ONG-uri.

Şi surprizele ar fi destul de mari!

Interesele unor firme, a unor ţări, sunt exprimate prin astfel de activităţi. Sună a teoria conspiraţiei, dar realitatea bate teoria. În momentul de faţă, ţara noastră moare încet, din punct de vedere economic, iar altele, din jur, reuşesc să reziste, ba chiar cresc şi se dezvoltă.

Printre specialiştii din minerit exista o vorbă: când se închide o mină în România, se deschide alta în Chile, Africa sau Europa.

Pe aceeaşi idee, în alte domenii s-a întâmplat acelaşi fenomen. Dacă luăm lista industriilor româneşti, care au fost închise, ne cutremurăm de forţa pe care a avut-o această ţară şi neputinţa în care am ajuns. Ne referim la modul general!

Cu siguranţă ar fi fost nevoie de retehnologizări, de modernizări în multe din aceste industrii dispărute, dar ele puteau produce în continuare, pentru acest popor amărât, plus valoarea după care acum plângem. Este tot mai limpede că industria românească a deranjat în momentul în care se pregătea să intre în grupul ţărilor europene. S-ar fi produs dezechilibre între ţările dezvoltate datorită produselor provenite din România. Aceeaşi situaţie a fost în cazul tuturor ţărilor din fostul bloc comunist. Şi Europa occidentală a rezolvat această problemă, condiţionând intrarea în structurile dorite prin regândirea activităţii economice, cu toate componentele sale.

Mai pe româneşte, s-a cerut micşorarea producţiei, mai ales în industriile importante. Ţările din est s-au conformat, doar România a sărit calul! Noi am închis totul! Ţările din jur au redus, au modernizat s-au adaptat unei pieţe concurenţiale şi au rămas cu industrii pe care ţara noastră le-a executat din motive greu de înţeles. Petre Roman a spus că e un morman de fier vechi, Ion Iliescu nu a făcut nimic, iar Emil Constantinescu a desăvârşit dezastrul. Cu atât mai grav e că fostul preşedinte este geolog şi cu siguranţă cunoaşte ce rezerve minerale sunt în România şi ce posibilităţi sunt în exploatarea lor.

Declinul mineritului din nord a început în 1997, la putere era CDR, iar prim-ministru, Victor Ciorbea. Acesta a semnat decretul prin care Remin a intrat în comă. Totul a fost făcut de politicieni, cei care au fost vârful de lance al intereselor străine de ţară. Pentru închiderea mineritului trebuiau făcute studii de specialitate, trebuia văzut impactul social şi economic. Trebuiau consultaţi profesorii români. Nimeni de la Academie sau din corpul profesorilor universitari din minerit nu a fost consultat, măcar. În schimb am avut parte de celebrul raport Andersen!

La vremea respectivă s-a spus că minerii vor avea o altă viaţă după ce ies din sistem, că se vor recalifica, că vor culege fructe de pădure, s-au vor deschide mici afaceri cu banii primiţi ca salarii compensatorii.

Cea mai mare porcărie. Banii s-au dus pe televizoare, alcool şi excursii, iar minerii au intrat în depresie. După 17 ani de la începutul declinului, minerii din nord, cei care au rămas, aşteaptă un semn pentru a se reîntoarce la singura meserie pe care o cunosc, mineritul. Lacătul a fost pus în 2005 şi de atunci se tot aşteaptă reînceperea…

Vinovaţi sunt cei care au acceptat, cei care ne-au minţit că totul este pentru fier vechi, că vor veni străinii să ne înveţe să fim mineri. Toţi care au condus în aceşti 25 de ani, fie administraţia, fie industria, se fac vinovaţi de acest dezastru în care se află România.