Arhanghelul morţii

Heinrich Luitpold Himmler s-a născut la 7 octombrie 1900, în München şi a rămas cunoscut ca unul dintre cei mai mari criminali de război nazişti şi un important colaborator al lui Adolf Hitler. Himmler a fost comandantul organizaţiei de partid rasiste SS (Schutzstaffel) şi unul dintre liderii nazişti de prim rang ai Germaniei naziste.

Heinrich Luitpold Himmler s-a născut în 7 octombrie 1900, la München, într-o familie bavareză din clasa de mijloc. Tatăl său, Joseph Gebhard Himmler, a fost profesor la prestigiosul liceu Wittelsbacher Gymnasium din München şi o vreme directorul liceului. Mama sa a fost Anna Maria Himmler (născută Heyder), de religie romano-catolică. Himmler a avut doi fraţi, Gebhard Ludwig Himmler şi Ernst Hermann.

Copilăria lui Himmler a fost relativ normală, cu toate că părinii erau severi, ocupându-se activ de educaţia copiilor lor. Prenumele Heinrich i-a fost ales după naşul său, prinţul Heinrich de Wittelsbach din familia regală a Bavariei, căruia Himmler tatăl îi fusese tutore. Din 1910, Himmler a fost elev la liceul umanist „Wilhelm” din München, apoi la liceul umanist din Landshut (astăzi “Liceul Hans Carossa”), după ce familia se mutase în acest oraş bavarez. Himmler a fost un elev bun, făcând faţă cu mai puţin succes orelor de educaţie fizică. A avut şi activităţi extraşcolare: şahul, clavecinul, filatelia şi horticultura.

Potrivit însemnărilor din jurnalul său, după izbucnirea primului război mondial, Himmler s-a interesat mult de situaţia de pe front. A insistat ca tatăl său să se folosească de relaţiile cu casa regală Wittelsbach, pentru a-i obţine un post de ofiţer cadet. Părinţii s-au opus, dar i-au permis să se pregătească, după absolvirea şcolii, în 1918, în regimentul nr. 11 bavarez. Tot în 1918 războiul s-a terminat, cu înfrângerea Germaniei. Odată cu Tratatul de la Versailles, care obliga Germania să-şi reducă drastic forţa armată, au fost curmate aspiraţiile privind cariera de ofiţer de carieră. Himmler a fost scos din cadrul activ al armatei.

Între 1919 şi 1922, Himmler a studiat agronomia la Universitatea Tehnică München, după ce fusese ucenic la o fermă. A fost apoi salariat al laboratorului unei fabrici de îngrăşăminte chimice din München. În studenţie, a fost membru în două asociaţii studenţeşti naţionaliste, în care se practica duelul cu sabia şi „mensura” (aplicarea de tăieturi pe obraz, în duel ritualizat).

În noiembrie 1923, Himmler a participat la puciul Luddendorff-Hitler (zis „Puciul berii”) coordonat militar de fostul căpitan Ernst Röhm. În 1928, s-a însurat cu Margarete Siegroth, care era cu şapte ani mai în vârstă decât Himmler, divorţată şi de confesiune lutherană. Din punct de vedere fizic, ea reprezenta pentru Himmler idealul rasial nordic (blondă cu ochi albaştri). Cei doi au avut o fiică, Gudrun, născută la 8 august 1929, pe care Himmler a adorat-o, alintând-o „păpuşică”. Mai târziu Margarete a adoptat un fiu, neglijat de Himmler. Soţii s-au separat în 1940, fără a divorţa. Himmler a mai avut doi copii ilegitimi: Helge şi Nanette Dorothea, cu secretara sa, Hedwig Potthast.

Între 1919-1923, Himmler a fost membru în Bayerische Volkspartei (Partidul Popular Bavarez), conservator catolic şi regionalist. Aderarea la Partidul Muncitoresc Naţional-Socialist German (nazist) a avut loc la 2 august 1923, prin intermediul „ligii artamanilor”, aripa naţionalistă a „mişcării tineretului” („Jugendbewegung”), la care aderase tot în 1923.

La puciul lui Hitler şi al generalului Erich Ludendorff, Himmler a luat parte ca membru în unitatea paramilitară Freikorps, sub comanda lui Ernst Röhm. În 1924, Himmler s-a alăturat organizaţiei „Mişcarea naţional-socialistă pentru libertate” a generalului Ludendorff. A mai făcut parte până în 1926 dintr-o asociaţie a ofiţerilor naţionalişti, avându-l coleg pe şeful său ierarhic Ernst Röhm. În 1925, Himmler a aderat şi la SA (Sturmabteilung), formaţiunea paramilitară a partidului nazist. După câteva luni, a aderat la noua forţă paramilitară a partidului, la SS (Schutzstaffel).

În 1927, Himmler a fost numit Reichsführer-SS adjunct. După retragerea în 1929 a comandatului SS Erhard Heiden (asasinat în 1933 din ordinul lui Himmler de subordonaţii lui Heydrich), Himmler a devenit şeful suprem al organizaţiei, Reichsführer-SS. SS-ul avea atunci 280 de membri şi era doar un batalion în sânul forţei paramilitare SA. În 1933, când naziştii au ajuns la putere în Germania, SS-ul a avut un efectiv de 52.000 de membri. Aderarea se făcea pe criteriul rasist de apartenenţă la aşa-zisa rasă „ariană”.

Himmler a început demersurile vizând scoaterea SS-ului de sub tutela SA-ului. În toamna anului 1933, SS-ul a adoptat uniforme negre (concepute de Hugo Boss), în locul celor brune ale combatanţilor SA. Ceva mai târziu, Himmler a fost avansat în rangurile de SS-Obergruppenführer şi Reichsführer-SS, devenind egalul comandanţilor SA. Himmler, Hermann Göring şi generalul Werner von Blomberg, cu asentimentul lui Hitler, au decis în 1934 că SA şi comandantul său Ernst Röhm erau o ameninţare pentru conducerea nazistă.

Hitler i-a împuternicit pe Göring şi pe Himmler să se ocupe de aceasta. Cei doi, asistaţi de Reinhard Heydrich, Kurt Daluege şi Walter Schellenberg, au dispus atât execuţia lui Röhm şi a altor comandanţi SA. Cu acelaşi prilej au fost lichidate unele personalităţi indezirabile, printre care unul dintre activiştii şi ideologii nazişti, Gregor Strasser, precum şi fostul cancelar, generalul de armată Kurt von Schleicher, regizorul din culise, în iarna 1932/1933, a numirii lui Hitler în funcţia de cancelar al Germaniei). Asasinatele au avut loc la 30 iunie 1934, data intrând în istorie sub denumirea de „noaptea cuţitelor lungi”. A doua zi, SS-ul a devenit o organizaţie independentă a partidului nazist. 

În 1936 Himmler a căpătat autoritatea poliţienească supremă, fiind comandantul organizaţiei Ordnungspolizei, căreia îi erau subordonate toate serviciile de poliţie din Germania. Autoritatea deplină de şef al poliţiilor, Himmler a avut-o însă abia în 1943, când a fost numit ministru de interne. Himmler a pus bazele atât poliţiei politice Gestapo (Geheime Staatspolizei, „Poliţia secretă de stat”), cât şi ale reţelei de centre de detenţie, între care temutele lagăre de concentrare.

Odată cu numirea sa din 1936, Himmler a primit autoritate ministerială şi asupra poliţiei judiciare (Kripo, Kriminalpolizei), care a fuzionat cu Gestapo formând Sicherheitspolizei (poliţia de securitate), sub comanda lui Reinhard Heydrich. Astfel, Himmler devenea şeful tuturor poliţiilor civile. După izbucnirea conflagraţiei mondiale, Himmler a înfiinţat structura umbrelă a forţelor poliţieneşti numită Reichssicherheitshauptamt (Oficiul suprem al Securităţii Reichului), în cadrul căreia Gestapo, Kripo şi SD (Sicherheitsdienst, „Serviciul de Securitate”) au fost subordonate ca servicii departamentale (direcţii). Totodată, SS şi-a creat forţa armată proprie, numită iniţial SS-Verfügungstruppe şi redenumită apoi Waffen-SS („SS-Arme”).

După „noaptea cuţitelor lungi”, organizarea şi administrarea lagărelor de concentrare au fost puse pe seama trupelor SS-Totenkopf („cap de mort”). Atribuţia le-a fost extinsă în 1941 şi asupra lagărelor de exterminare din Polonia. SS, prin intermediul serviciului de informaţii SD (Sicherheitsdienst), a avut drept obiectiv identificarea evreilor, ţiganilor, a homosexualilor, a comuniştilor şi a altor persoane cu afiliaţii culturale, religioase, rasiale sau politice considerate de nazişti incompatibile cu ideologia nazistă sau văzute aparţinând altor rase, considerate ideologic drept „rase inferioare”, de „suboameni”. Aceste segmente de populaţie urmau să fie internate în lagăre de muncă forţată şi cu regim de exterminare.

Himmler a înfiinţat primul lagăr de concentrare la Dachau, lângă München, la 22 martie 1933, şi devenit unul dintre principalii arhitecţi ai holocaustului. Himmler avea planuri similare pentru Polonia, intelectualii polonezi urmând a fi lichidaţi, restul populaţiei urmând să beneficieze numai de un nivel şcolar primar. În contrast cu Hitler, Himmler inspecta periodic lagărele. În timpul unei de vizite, Himmler a asistat la o execuţie în masă a evreilor polonezi şi se spune că i s-a făcut rău când stropi din creierul unei victime au sărit pe haina sa. După eveniment au fost adoptate modalităţi mai „igienice” de exterminare, culminând cu camerele de gazare a victimelor.

Înainte de invadarea la 22 iunie 1941 a Uniunii Sovietice, Himmler a dispus pregătirea SS-ului pentru lichidarea a ceea ce propaganda nazistă numea forţele „iudeo-bolşevice”. Himmler obişnuia să facă o analogie între Germania nazistă şi cruciadele creştine. SS-ul a adunat voluntari din toată Europa, între care danezi, norvegieni, suedezi, olandezi, belgieni, francezi, iar după izbucnirea războiului ucraineni, letoni, lituanieni, estoni, chiar şi musulmani bosniaci şi tătari. Propaganda nazistă încerca să acrediteze ideea că ar fi fost o cruciadă paneuropeană pentru salvgardarea valorilor europene. 

Ca fondator şi comandant al lagărelor de concentrare naziste şi al unităţilor SS operative înfiinţate pentru a lichida victimele regimului în teritoriile ocupate, Himmler a avut răspunderea supremă pentru exterminarea a milioane de oameni inocenţi, care, potrivit ideologiei oficiale şi convingerilor lui, nu „meritau să trăiască”. Himmler a fost un adept şi un promotor fanatic al ideologiei naziste de exterminare, în cadrul aşa-zisei „soluţii finale”, a populaţiilor considerate de ideologia nazistă ca „rase inferioare”.

Spre sfârşitul războiului, Himmler a crezut că Germania ar fi putut obţine pacea cu Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. L-a contactat la Lübeck pe contele Folke Bernadotte al Suediei şi a început negocierile vizând capitularea pe frontul de vest. Hitler l-a declarat trădător şi i-a anulat toate titlurile şi funcţiile. Negocierile cu contele Bernadotte au eşuat. Nemaiputându-se întoarce la Berlin, Himmler s-a alăturat amiralului Karl Dönitz, comandantul forţelor germane din nordul frontului vestic, lângă oraşul Plön. Dönitz l-a respins pe Himmler, spunându-i că nu mai avea loc în guvernarea Germaniei.

Himmler l-a contactat pe generalul american Dwight Eisenhower, comunicându-i că va capitula faţă de Aliaţii occidentali cu condiţia să nu fie judecat ca lider nazist. Eisenhower a refuzat să aibă vreo legătură cu Himmler. Nedorit de foştii colegi şi vânat de Aliaţi, Himmler a „rătăcit” câteva zile în împrejurimile oraşului Flensburg. Încercând să scape de arestare, s-a deghizat în sergent-major al poliţiei militare, cu numele „Heinrich Hitzinger” şi şi-a ras mustaţa. Himmler avea asupra sa un set complet de documente contrafăcute, însă a stârnit suspiciune în oraşul Bremen, la un punct de control militar britanic.

La două săptămâni după capitularea Germaniei, Himmler a fost arestat de o unitate militară britanică şi, la 23 mai 1945, s-a sinucis în timpul unei examinări medicale, strivind între dinţi o capsulă cu cianură de potasiu. Cadavrul lui Himmler a fost înhumat într-un mormânt nemarcat, rămas necunoscut până în ziua de azi, din cimitirul oraşului Lüneburg.