„Am fost un profesor foarte apropiat de studenţi şi asta contează foarte mult ca să-i atragi”

Petru Moldovan, Profesor universitar emerit la Universitatea Politehnică Bucureşti, fost decan al facultăţii de Ştiinţa şi ingineria materialelor, doctor inginer metalurg, membru al Academiei de Ştiinţe Tehnice din România

Reporter: Pe scurt, care a fost traseul dumneavoastră profesional?

Petru Moldovan: M-am născut în Cavnic, în 1942, în timpul Războiului. Am plecat din Cavnic după clasa a VII-a, pentru că pe atunci liceul începea în clasa a VIII-a. Apoi, eu şi alţi colegi am fost trimişi de către Uzina de plumb din Ferneziu la facultate. Am făcut un contract cu ei să urmăm facultatea de Metalurgie şi să ne întoarcem la ei. Numai că eu nu m-am întors, pentru că am fost şef de promoţie la Metalurgie Neferoasă la Bucureşti şi m-au oprit ca asistent la facultate, deşi am acceptat cu mare greutate, pentru că voiam să mă întorc acasă.

De unde interesul pentru ştiinţă? Mineritul era cam singura alternativă de muncă, dar ca student am făcut practică la mină în Cavnic. După facultate, am rămas asistent la Institutul Politehnic din Bucuresti şi am început doctoratul pe care l-am terminat în 1973. Numai că înainte de terminarea doctoratului am fost trimis în Chile, împreună cu încă 3 profesori, să lucrăm la Universitatea din nordul chilian (Universitatea de nord din Antofagasta) de lângă cea mai mare mină de cupru (Chuqicamata).

Am făcut şi cercetare, dar şi învăţământ postuniversitar, am predat un curs de metalurgia cuprului prin care i-am pregătit pe inginerii lor. Dar a fost o lovitură de stat şi m-am întors în ţară după 6 luni. Anul următor am susţinut doctoratul, m-am căsătorit şi după aceea am început să urc treptele de la preparator la asistent, şef de lucrări, dar apoi m-am oprit cam multă vreme pentru că doamna Ceauşescu nu voia să avanseze pe nimeni.

Au fost posturile blocate foarte multă vreme şi blocate rămâneau dacă nu venea Revoluţia. Apoi am ajuns conferenţiar, profesor, am fost decan timp de 12 ani şi şef de catedră la o legislatură, iar în 2010 m-am pensionat şi de atunci sunt conducător de doctorat la facultate. În Academia de Ştiinte Tehnice am intrat în anul 1999, dar premiul Academiei Romaniei l-am primit când eram încă şef de lucrări universitare, la facultate.

Reporter: Enumeraţi câteva proiecte naţionale şi internaţionale la care aţi participat.

P.M.: Au fost multe, mi-e greu să mi le amintesc. Am avut un proiect internaţional împreună cu mai multe ţări (Olanda, Franţa, Slovenia etc.) pentru piese ultrauşoare destinate industriei de autoturisme. Proiectul a condus la realizarea unor tehnologii noi pentru obţinerea pieselor din magneziu care să înlocuiască piesele de aluminiu, întrucât magneziul este mai uşor şi are rezistenţă mare la oboseală.

Pe urmă a fost un proiect internaţional cu francezii, slovacii şi belgienii, care a vizat obţinerea unor materiale compozite noi pe bază de aluminiu şi nichel, care se folosesc deja în unele ţări avansate. Noi în ţară nu producem aşa ceva. Noi am făcut aceste cercetări tocmai ca să încurajăm puţin întreprinderile mici şi mijlocii să facă aşa ceva. De exemplu, în alte ţări am văzut IMM-uri lucrând pentru zone de nişă, cum ar fi piese de magneziu pentru autoturisme. Practic, multe dintre cercetările mele sunt folosite în străinătate, pentru că la noi s-a desfiinţat metalurgia.

În tinereţe am făcut cercetări pentru obţinerea cuprului, a plumbului, a zincului din concentrate, cu metode moderne, prin topire. Dar am făcut şi cercetări împreună cu Institutul de Metale Neferoase şi Rare din Bucureşti pentru obţinerea cuprului şi zincului pe cale hidrometalurgică, adică, cu poluare redusă.

Rep: Care a fost cea mai mare descoperire a dumneavoastră?

P.M.: Cea mai mare descoperire a fost obţinerea şi turnarea, chiar eu am turnat, de pistoane pentru automobile, dintr-un material pe care l-am cercetat foarte mulţi ani. Un material compozit cu grafit, utilizat pentru motoare cu combustie internă (diesel).

Rep: Ce vă leagă de Maramureş, mai vizitaţi Cavnicul?

P.M.: Mă leagă de Maramureş în primul rând cei care mi-au rămas din familie. Acum a rămas nepotul meu la Cavnic, am o soră în Baia Sprie. Totul mi-e drag în Maramureş, pentru că de acolo am pornit. Ştiu şi acum toate locurile de unde culegeam ciuperci, unde mergeam după lemne, mi-e dragă apa rece şi curată din Cavnic. Mi-a fost foarte drag Cavnicul. Când am plecat spre Bucureşti am plecat cu inima strânsă şi mă gândeam că mai bine rămâneam acasă.

Rep: Ce sentiment vă încearcă dacă vă spun că sunteţi profesorul preferat al lui Iulian Gheorghe, directorul general UACE, care conduce o fabrică cu 860 de angajaţi, şi implicit, datorită dumneavoastră, sunt mulţi căvnicari ce au acum loc de muncă la Dumbrăviţa sub comanda celui pe care şi dumneavoastră l-aţi format?

P.M.: Iulian a fost un student de excepţie şi trebuie să vorbesc numai la superlativ despre el. Aşa cum m-au oprit şi alţii pe mine, în facultate, l-am oprit ca asistent. Ştia să lucreze cu calculatorul, era perseverent, se perfecţiona în limba engleză, deştept, amabil, sufletist şi un adevărat prieten. Foarte respectuos, şi ce mi-a plăcut la el a fost că era dornic de inovare, nu trebuia să îi spun ce să facă pentru că intuia dinainte. Totdeauna se gândea la inovare. Mă bucur foarte mult că am avut un asemenea student. Iar acum, când am aflat de fabrica de la Dumbrăviţa, sunt foarte fericit că am contribuit cu puţin, cât am putut eu, la formarea viitorilor specialişti.

Rep: Pe ce principii i-aţi format pe tineri, cum i-aţi atras spre studiu?

P.M.: În primul rând, pe principiul prieteniei, al apropierii. Am fost un profesor foarte apropiat de studenţi şi asta contează foarte mult ca să-i atragi. Am reuşit să fac materia atractivă pentru că în niciun an nu mergeam cu cursul de anul trecut, ci cu cursul mult îmbunătăţit pentru că studiam toată literatura. A fost mai greu la început, dar apoi am ajuns la revistele internaţionale pe care nu le găseam pe vremea comunismului.

Rep: Care a fost pentru dumneavoastră reţeta succesului?

P.M.: Reţeta succesului a fost gândul că trebuie să mă ridic mai sus decât ai mei din familie, să învăţ mai mult, să ajung undeva. M-a motivat dorinţa să nu dezamăgesc, să nu ajung să lucrez în fundul pământului, dorinţa de a face ceva pentru a fi apreciat şi de a lăsa ceva în urmă.

Petru P. Moldovan: n. 23 septembrie 1942, Cavnic – Maramureş; absolvent al Institutului Politehnic Bucureşti (1966), specialitatea Metalurgie neferoasă; doctor inginer (din 1974), cu teza „Cercetări privind proprietăţile termodinamice şi interacţiunile interatomice în topituri metalice pe bază de plumb”; profesor (1991-prezent); decan al facultăţii Ştiinţa şi Ingineria Materialelor (1992-2004) şi şef catedră Ingineria şi Managementul Elaborării Materialelor Metalice (2004-2008). A efectuat numeroase studii şi cercetări, fiind director de proiecte naţionale şi internaţionale în domeniul ştiinţei şi ingineriei materialelor metalice neferoase, publicând peste 250 de lucrări în ţară şi străinătate.

A primit premiul Aurel Vlaicu (1977) din partea Academiei Române. Este membru al societăţii TMS (SUA) din anul 1999; preşedinte al Consiliului de Administraţie al Centrului de cercetări CEMS din UPB (1992-prezent).