Alexandru Surdu, cetățean de onoare al Maramureșului

Nicolae TEREMTUȘ

În Expunerea de motive pre­zentată de Gabriel Zetea s-a arătat faptul că academicianul Alexandru Surdu, vicepre­șe­dinte al Academiei Române, director al Institutului de Filosofie şi Psi­hologie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române este o personalitate marcantă a spiritua­li­tății românești și europene.
A publicat mai multe studii despre Mara­mureș, sintetizate în două lucrări reprezentative: „A sufletului românesc cinstire” și „La porțile împă­răției”. Este cetățean de onoare al localităților Giulești și Săliștea de Sus, din județul Maramureș, iar în anul 2017 i-a fost acordat titlul de Ambasador al Maramureșului. A fost o prezență activă la numeroase manifestări culturale și științifice or­ga­nizate în Maramureș: Baia Mare, Sighetu Marmației, Ieud, Săliștea de Sus, Dragomirești, Giulești, Rohia. Au urmat discursuri și aprecieri, momente de reală încântare pentru auditoriu. Directorul Bibliotecii Ju­dețene „Petre Dulfu”, Teodor Arde­lean a avut două intervenții pe parcursul celor câteva ore ale mani­festărilor. Ardelean a vorbit despre începuturile Academiei Române, despre iluștrii academicieni, despre Alexandru Surdu.

„Cea mai de seamă instituţie cul­turală şi ştiinţifică românească a fost edificată în anii 1866-1867 la Bucureşti, din iniţiativa unor cărtu­rari cu mare deschidere intelec­tuală şi pentru a servi Limba Română. Acest for şi-a constituit treptat seturi de norme şi proceduri înscrise în statute şi s-a împrospătat mereu cu atragerea spre Panteonul Viu al Naţiei a tuturor personalităţilor unghiulare, fie ei cărturari, literaţi, istorici ş.a.m.d. Cea mai rodnică iniţiativă i-a aparţinut lui George Bariţiu, care a propus, pe linia tradiţiei academice din Franţa, instituirea unui moment festiv, sub forma unei sesiuni speciale în care persoana agreată să intre în Academie să rostească un discurs de recepţie, iar un coleg academician să-i răs­pundă printr-un laudatio. Alexandru Papiu Ilarian este primul membru al Academiei Române, pe atunci numită Societatea Academică din Bucureşti, care rosteşte o astfel de cuvântare de «consacrare», la 14 sep­tembrie 1869, cu titlul «Viaţa, operele şi ideile lui Georgiu Şincai din Şinca». Era o ancorare firească şi bine filigranată la ideea lui Bariţiu, potrivit căreia «acel bărbat român care va fi în stare să compună biografia cunoscuţilor triumviri: Samuil Micu, Georgiu Şincai şi Petru Maior pe un period rotund de 50 de ani, începând de la 1770 până la 1820, acela ne va da chiar în aceste biografii istoria poporului român din patria în care s-a născut şi în sânul căreia a lucrat…». Acest prim discurs de recepţie din istoria Academiei Ro­mâne, rostit de Al. Papiu Ilarian, fostul elev al lui Simion Bărnuţiu, a fost, de fapt, o monografie cuprinzătoare, însoţită de anexe-argument şi este prima scriere de acest format academic despre viaţa şi opera marelui iluminist român Gheorghe Şincai.

Efigia de cărturar patriot a primului orator al incintelor academice româ­neşti s-a degajat, atât din discursul său magistral, cât şi din cel al lui G. Bariţiu, care devine astfel primul orator ce susţine un cuvânt de răspuns şi bun venit. Se realiza, astfel, în plenitudine procedurală, ideea lui Bariţiu care vedea necesară «însoţirea» primirii în Academie de un discurs care să omagieze, fie o personalitate cardinală a culturii şi istoriei neamului, fie elemente de verticalitate unghiulară dintr-un domeniu de maximă competenţă pentru cel acceptat în acest for suprem al ma­rilor performeri culturali. Drept urmare, această nouă formulă de «botez» instituţional a fost inclusă şi în Statutul Academiei şi păstrată în toată istoria sa, cu excepţia perioadei totalitare. Au rămas înscrise majuscular unele dintre ideile rostite de acest «cap de serie» academică, iar istoria le păstrează în tezaurul său. Potrivit lui Papiu Ilarian, «patriot român şi naţio­nalist român una şi aceeaşi este», iar «Românii ar trebui să se întremeze în patriotism şi în curaj şi să câştige statornicie în caracter». Şi răspunsul lui George Bariţiu, cărturarul transilvănean «începător a toate», a fost unul eloc-vent, fiind luat ca model de celelalte sărbători din Aulă. «Să fii, domnule Papiu, binevenit în sânul acestei Societăţi Academice. Să ai parte de anii lui Nestor şi de succesele lui Livius pe câmpul istoriei noastre». Dacă cel gra­tulat cu acest mesaj n-a avut parte decât de 50 de ani de viaţă, departe de dimensiunile de longevitate ale lui Nestor, ulterior românii s-au bucurat că această urare a binecuvântat multe personalităţi ale timpului cu vârste active venerabile.
Pe firul istoric al acestei nobile iniţiative, găsim, până în 1879, încă două discursuri, iar în intervalul 1880-1948 susţinerile ajung la 81.
În 1894, plenul aleşilor noocratici ai neamului hotărăşte tipărirea discursu­rilor de recepţie în broşuri separate. Remarcabile au rămas în memoria elevată a vremurilor cuvântările rostite de Duiliu Zamfirescu în 1909, Nicolae Iorga în 1911, B. Şt. Delavrancea în 1913, Simion Mehedinţi în 1920…Dar, fără să fim judecaţi de regionalisme patetice, am identificat în volumele de discursuri ca fiind cele mai frumoase, mai încărcate de vibraţie, mai răsu­nătoare prin ecouri pe cele performate de Octavian Goga (despre G. Coşbuc) în 1923, Lucian Blaga în 1937 şi Liviu Rebreanu în 1940.
De remarcat, de ase­menea, că admirabila susţinere academică a lui Goga, la 30 mai 1923, a avut loc într-o sală arhi­plină, şedinţa solemnă fiind prezidată de Regele Ferdinand Întregitorul. A devenit o cutumă ca discursurile de acest tip să evoce în chip admirabil un înaintaş, sau un «tezaur» românesc. Prin această alăturare s-au constituit, în timp, cupluri de intelectuali de excepţie, înscrişi individual în arhivele de altitudine şi elevaţie, dar funcţio­nale şi în tandem. Al. Xenopol şi M. Kogălniceanu, Nicolae Popea şi An­drei Şaguna, Petrache Poenaru şi Gh. Lazăr, O. Densuşianu şi B. Şt. Dela­vrancea, Nicolae Gane şi B. P. Haş­deu, Bogdan Duică şi Titu Maiorescu ş.a. Dar au fost şi împrejurări când cel ce trebuia să evoce n-avea «înaintaş». Cazul clasic, citat pentru astfel de situaţii este cel al lui Lucian Blaga, care, la 5 iunie 1937, a elogiat «satul românesc», deoarece filosoful ardelean nu urmase nimănui, locul fiind creat chiar pentru el, care, la acel moment, era, de fapt, cel mai tânăr «nemuritor»! Pe cale de consecinţă, Bla­ga şi-a ales un «predecesor» mult mai elocvent – «satul românesc, din care toţi ne tragem, de fapt». Anti­cipând ce fel de atmosferă se va crea la o astfel de temă, Regele Carol al II-lea a cerut amânarea ceremoniei pentru a fi prezent şi Majestatea Sa, care, în ca­litate de Preşedinte de Onoare, a ţinut şi «discursul de răspuns» ce a îmbrăcat haina foarte elegantă a unui laudatio clasic. Evident că şi despre discursul lui Liviu Rebreanu cronicile vremii fac menţiuni de responsabilitate. «Laudă ţăranului român» mergea pe aceeaşi traiectorie de idei, instituind seturi de argumente temeinice pentru a înţelege mai bine ce înseamnă «talpa ţării». Pe aceeaşi linie de conduită în sistemul oratoric al Magnificenţei Româneşti, regăsim şi personalităţi ale noilor domenii. Delavrancea a vorbit despre «estetica poeziei populare», Radu R. Rosetti despre «vitejie în trecutul ro­mânesc», Vasile Pavelcu despre «sta­tutul psihologiei» ş.a.m.d. În această categorie putem încadra şi discursul de recepţie rostit de academicianul ALEXANDRU SURDU în Aula Academiei Române la 15 aprilie 1994. Ales la 13 mai 1992 membru corespondent, iar la 8 septembrie 1993 membru titular, îndeplinind din 1993 şi funcţia de preşedinte al Secţiei de filosofie, teologie, psihologie şi pedagogie a Academiei Române, Alexan­dru Surdu, după numai şase luni, iese la rampă cu cuvântarea sa prin care elogiază filosofia românească. «Am să aduc elogiul meu disciplinei pe care mi-a fost dat s-o slujesc, mai mult sau mai puţin liber, dar cu toată dăruirea, timp de trei decenii – elogiul filosofiei româneşti, a filosofiei româneşti cins­tire».
Fiind şi noi, Biblioteca Judeţeană «Petre Dulfu» Baia Mare, printre instituţiile ce s-au bucurat de o colaborare şi o prietenie minunate din partea Magnificenţei Sale, îi aducem aici şi acum omagiul nostru prin retipărirea într-un format nou a discursului magistral din 1994. O facem pentru
a-i aduce un dar, căci la 24 februarie 2018 domnul academician Alexandru Surdu atinge borna senectuţii academice veritabile – 80 de ani. E o mulţumire pentru toate gesturile de îmbrăţişare a Maramureşului pe care
l-a vizitat de zeci de ori, adesea fiind mult mai maramureşean în concepţii decât o putem face noi, cei de aici. E o formulă prin care, fără să-l elogiem exagerat, i-am încadrat discursul în matricea academică ce normativizează domeniul, făcând «introducerile» de acomodare la trecut şi la gen. Un om sobru şi un discurs sobru.
Soarta i-a zâmbit asemeni lui Blaga, locul său liber în Academie fiind înfiinţat imediat după 1990. Ceea ce
i-a facilitat gestul de a rosti magistral în public, nu numai dragostea sa pentru înţelepciune, dar şi argumentele sale pentru demonstrarea existenţei unei veritabile filosofii româneşti. O viaţă îngemănată perfect cu opera, dar şi cu opera înaintaşilor în care pot fi prenumăraţi şi D. Cantemir şi corifeii Şcolii Ardelene. Şi Maiorescu, şi Eminescu. Dar şi P. P. Negulescu, Mircea Florian sau Ioan Petrovici. Constantin Rădulescu-Motru, Lucian Blaga şi Nae Ionescu. Dar, mai ales, magistrul său pe care l-a continuat magistral – Constantin Noica. Şi apoi (de ce nu?) Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Ştefan Odobleja şi alţii. Un alineat scurt îmbracă forma chinte­senţei discursului: «A fost o vreme în care filosofia românească era cu adevărat sanctuarul culturii noastre. Astăzi ne găsim departe de acele timpuri, ca şi de marile vocaţii filosofice româneşti, cărora le aducem pe această cale modestul nostru omagiu»”, a spus Dr. Teodor Ardelean.

Alexandru Surdu – Sub semnul Dragostei

„De azi înainte, în icoanele de viață pe care le țineți acasă, la birou și la suflet, intră și acest titlu de «Cetățean de onoare al județului Maramureș». Un județ al Patriei noastre dragi, pe care l-ați câștigat tot prin dragoste. Dragoste de glie, de istorie, de tradiții, de moștenire culturală, de oamenii deosebiți pe care i-ați întâlnit activ și dinamic, într-un spațiu unde mai pot fi decelate și ancestralitatea și monumentalitatea umană, și verticalitatea, dar și unghiularitățile. Cu dragostea dvs. sinceră și deschisă ne-ați cucerit pe toți și din acest motiv am prins și noi a răsplăti precum se cuvine, moral și intelectual, această legătură de tip special. Doctor Honoris Causa al Universității de Nord, la 13 noiembrie 2008, cetățean de onoare al comunei Giulești în 2013, al orașului Săliștea de Sus în 2016, Crucea Voievodală Maramureșeană la Mănăstirea Moisei în ziua de Sfântă Mărie Mare a anului 2015. Prin toate aceste gesturi am dorit să demonstrăm că aici în Nord, în ținuturile încărcate de istorie, floarea rară a recunoștinței n-a pierit.
Știm cu toții că aceste «icoane» maramureșene nu se pot întrece în măsură cu cele construite în jurul marilor idei, marilor evenimente, ce
s-au țesut pe seama marilor gânditori – Andrei Șaguna, George Barițiu, Lucian Blaga, Constantin Noica ș.a. – și nici cu cele legate de enorma mișcare națională sub semnul ASTREI REDIVIVA. Ele completează, însă, o geografie sentimentală și aduc un plus de îmbucurare unui suflet nobil, unui cărturar ardelean veritabil, unui mare român. Patetismul și cuvântul patriotic nu se potrivesc în zilele noastre oricui, deoarece capătă stridențe, incongruențe sau inconsecvențe. De limbaj, de ținută, de atitudine. Dacă riscăm ca prin discursuri penetrante să fim caracterizați drept «patriotarzi», e mai bine să nu ne încercăm oratoria personală. Unui bărbat crescut în școala lui Șaguna, sub luminile spiritului astrist și în profunzimile celei mai autentice filosofii de viață ce nu se mistuie în fața focurilor de artificii, înflăcărarea nu doar că îi priește, dar ne slujește și nouă. Atât prin conținuturi, cât și prin mesaj. Atât prin stil, cât și prin structură. Este bine știut între cei apropiați domnului academician Surdu faptul că schema sa retorică în performarea discursurilor publice are tot o structură pentadică, după numele sistemului pe care l-a adoptat FILOSOFIA PENTADICĂ. Este vorba de:
1. Introductio; 2. Anticipatio; 3. Ilustratio; 4. Demonstratio și 5. Fabulatio. Această «biblie retorică» are în vedere să ne facă mai conștienți de profundurile sufletului românesc și de misiunea de viață, de la care nu putem abdica oricât am fi de ocupați cu treburile fiecărei zile.
«Gaudeamus igitur»! Să ne bucurăm, așadar! Să ne bucurăm împreună de «mângâierile» filosofiei, de iluminările culturale, câte mai sunt în acest întuneric perfid, și de această contemporaneitate frumoasă, ce ne permite accesul în cetățile filosofiei. Pe cale de consecință, să ne înconjurăm de bucuriile unui cărturar luminat, la vârsta deplinei înțelepciuni și să ne însoțim cu dânsul în bucuriile noastre!”
- a spus Teodor Ardelean în cadrul manifestărilor.