Accidentul Aurul, o poveste şi mai mulţi povestitori

În urmă cu 15 ani, la sfârşitul lunii ianuarie a avut loc accidentul de la SC Aurul SA, societate româno-australiană înfiinţată pentru prelucrarea sterilului din cele două iazuri de decantare din zona Baia Mare. De asemenea, se împlinesc 25 de ani de la momentul în care s-a hotărât că soluţia australiană este cea mai bună pentru acest tip de activitate minieră. A trecut un sfert de veac şi municipiul de pe Săsar este tot cu poluarea ce rezultă de pe iazurile rămase neexploatate, statul nu a beneficiat mare lucru, dar o seamă de indivizi au prosperat.

În fiecare an, în jurul acestei date, au loc fel şi fel de discuţii pe tema accidentului, fără a se ajunge la o concluzie. Pe de altă parte, se aruncă în eter fel şi fel de informaţii fără nicio noimă.

Încercăm să prezentăm ce a fost şi care este situaţia la 15 ani de la producerea accidentului.

Activitatea minieră şi metalurgică, din nordul ţării, a lăsat în urmă mari cantităţi de steril depozitat în mai multe iazuri de decantare, amplasate în zona Baia Mare şi în judeţ. În decursul zecilor de ani de activitate, s-au format două mari iazuri. Aceste sunt: iazul Săsar sau Meda (4,43 milioane de tone steril ) şi iazul Flotaţia Centrală (10,5 milioane tone). Iazul Săsar a fost deja „consumat“ de uzina de retratare Aurul. De asemenea, mici depozite de cenuşi şi pirite, de la Combinatul Phoenix.

Proiectul Aurul a debutat în anul 1990, când a fost organizată o licitaţie internaţională, la care au participat 7 companii internaţionale. Licitaţia a fost câştigată de Esmeralda / Ranger Exploration, din Australia. În 9 mai 1990, fosta regie, actuala Companie Remin Baia Mare şi Geomin SA Bucureşti, au semnat acordul de principiu şi au realizat studiul de fezabilitate pentru ridicarea uzinei de retratare. Încheiat în martie 1992, sub coordonarea firmei australiene Lyco Resources, Proiectul Aurul a fost aprobat de Agenţia Română de Dezvoltare (1661/6.09.1991), Ministerul Industriilor (181686/ 2.04. 1992) şi a primit acordul de mediu din partea ministerului (autorizaţia 33/ 1993). Aşa a luat fiinţă societatea mixtă româno- australiană Aurul SA. Au fost nevoie de 284 de avize şi acorduri.

Acţionarii societăţii la momentul respectiv au fost: Esmeralda - 50%, Remin - 44,5%, Geomin - 5%, UUMR Baia Mare - 0,1% şi ICPM - 0,1%. ICPM, institutul băimărean a fost cumpărat de Gheorghe Sas, român stabilit în străinătate. Nu se ştie ce s-a întâmplat cu acţiunile respective. De la acea dată nu s-a mai ştiut exact raportul între acţionari. Mulţi afirmau că Esmeralda depăşise cota de 50 %. Deşi par un mizilic, câteva procente, ele au putut face diferenţa în ceea ce priveşte modul de acţiune al părţii australiene.

Acum, după 25 de ani, putem spune că proiectul Aurul a fost afacere dubioasă, orchestrată de nişte români deştepţi şi numai pentru faptul că la Remin exista metoda de prelucrare a sterilelor şi posibilitatea de a realiza instalaţia aferentă încă de dinainte de 1989. Mitul că România nu era capabilă să producă o astfel de instalaţie a fost spulberat de fostul ministru secretar de stat la începutul anilor ’90, Marin Bivolaru care ne-a explicat în mai multe materiale faptul că la ICPM Baia Mare era un proiect ce aştepta să fie pus în activitate, proiect la care a lucrat personal, şi care seamănă izbitor cu cel al australienilor. Concluzia lui Bivolaru a fost că nu se ştie cine a avut prima dată ideea, noi sau australienii. El spune că noi…

După Revoluţia din 1989, brusc şi intempestiv, toată industria românească a devenit un morman de fier vechi. Petre Roman este cel care a lansat sintagma „fire vechi”, iar o parte din conducătorii de atunci au procedat ca atare. Nu este subiectul acestui material, dar România furată se răzbună acum şi de acum încolo.

Ştim sigur că o parte a conducătorilor de la Remin şi din administraţie şi-au făcut concedii în Australia, iar metoda celor de la Esmeralda a fost prezentată ca fiind o noutate, vârf de tehnologie. Să mai spunem că printre cei vinovaţi de cele întâmplate în 2000 sunt conducătorii administraţiei băimărene şi cei de la Remin. Aceştia au decis unde să fie amplasată uzina, cum să fie construită şi mai ales cum să fie realizat iazul de decantare. Adică, o sumă de decizii greşite care au culminat cu accidentul din 2000.

Dintre australieni, cel vinovat este Phil Evers, directorul executiv al societăţii. Australienii şi specialiştii români au insistat pentru soluţia „circuit închis”, respectiv se introduceau în procesul de producţie cianură şi alte substanţe, apă şi ce era nevoie, şi se făcea un circuit închis între uzină şi iazul de decantare Aurul. De la uzină la iaz, de la iaz la uzină. Probabil pentru a avea cheltuieli cât mai mici. O altă greşeală a fost modul în care s-a construit iazul. El era prevăzut pe o suprafaţă mult mai mare, ar fi trebuit să aibă o plajă de retenţie, modalitatea de a se elibera din iaz în cazul unor tensiuni. Evers şi inteligenţii români care au coordonat lucrările au minimalizat iazul şi au terminat lucrările, probabil cu costuri mult mai mici, dar cu mai multe beneficii „în portofelul gros”.

Activitatea a început spre sfârşitul anilor ’90 şi, în iarna anului 2000, la 30 ianuarie, s-a rupt iazul Aurul, din care s-au deversat circa 100 de mii de metri cub de apă cu cianură în Lăpuşel şi mai departe în Someş, Tisa şi, într-un final, în Dunăre. Ruptura în peretele iazului s-a datorat intemperiilor, a apei acumulate în iaz, peste calculele proiectului. Şi în acele zile a avut loc o mare greşeală. Australienii au forţat nota, au lucrat în continuare, deşi ploua de multe zile, era şi zăpadă. Ar fi trebuit să se oprească şi să încerce să golească din iaz pentru a nu a ajunge la ceea ce s-a şi întâmplat. Voci singulare, dar din zona specialiştilor au afirmat că nu era respectată nici compoziţia peretelui iazului. De asemenea, se mai spunea pe la colţuri că fisura în perete a apărut cu câteva zile înainte de ruptură, iar unii de la uzină nu au raportat, ci au încercat să „lipească” fisura.

Singura certitudine e că peretele s-a rupt, iar vinovaţii din 1990 până în 2000 au rămas bine mersi.

De urmările accidentului s-au spus multe lucruri care nu sunt adevărate. Referitor la moartea piscicolă, de exemplu. Ungurii au afirmat că a fost un dezastru piscicol şi au dat o concentraţie a cianurii în apă mai mare decât a fost aici la locul zero. Datorită fenomenului de diluţie, la unguri concentraţia cianurii ar fi trebuit să fie mult mai mică. La noi nu a fost un dezastru, dar la ei a fost. O explicaţie ar putea fi că maghiarii au deversat hipoclorit pentru neutralizarea apelor cu cianură şi metale grele, iar efectul ar fi putut fi moartea peştilor.

O altă gogoriţă e procesul intentat de statul ungar. A existat un proces, dar el nu a fost câştigat de maghiari, iar România nu a avut de plătit nimic Ungariei. Ultimele înfăţişări s-au dezbătut în Baia Mare şi acesta este rezultatul.

Pe de altă parte, în urma accidentului din 2000, actualul Romaltyn a realizat ceea ce nu au făcut australienii, legat de iazul Aurul.