• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Luni , 22 Mai 2017

Curs valutar

Euro Euro
4.5600 RON
Dolar american Dolar american
4.0774 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.2949 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4772 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 10 Februarie , 2017

Abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza

În primele ore ale lui 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza a fost obligat să abdice de o coaliţie formată din liberali şi conservatori. Istoricii sunt de acord în a susţine că domnia lui Alexandru Ioan Cuza a stat de la început sub semnul provizoratului.

 

 

Ioan BOTIŞ

Tendinţele autoritare manifestate de Alexandru Ioan Cuza au devenit evidente încă de la începutul anului 1863, iar regimul personal a fost instaurat în urma loviturii de stat din 2 mai 1864. Adunarea Legislativă a fost dizolvată, iar domnul a adoptat o nouă lege electorală şi o nouă lege fundamentală care îi conferea largi prerogative legislative şi executive. Cuza a modificat, prin plebiscit, Convenţia de la Paris care reprezenta până la acel moment Constituţia după care funcţionaseră Principatele, transformând-o în Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris. Cea mai importantă modificare era redistribuirea organizării statale astfel încât domnitorul să aibă puteri sporite, ceea ce a atras nemulţumiri atât din plan intern, cât şi din plan extern.
Din acel moment, scena politică s-a divizat în două tabere, cuziştii şi opoziţia. Mai mult, domnul a înţeles să guverneze deasupra grupărilor politice cu persoane de încredere, de nuanţe moderate. Prin urmare, era firesc ca opoziţia să se coalizeze împotriva domnului şi a regimului său personal, în pofida faptului că această opoziţie era formată din grupări total opuse pe spectrul politic.

În iunie 1965, Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti, Ion Ghica, Grigore Brânco­veanu, Constantin Brăiloiu, Dimitrie Ghica, Anastasie Panu şi Gheorghe Ştirbei au semnat un act prin care se obligau ca „la caz de vacanţă a tronului să susţinem prin toate mijloacele alegerea unui principe străin, dintr-una din familiile domnitoare în Occident. Astfel dar, ne legăm pe onoare să votăm principe străin şi să stăruim în acest vot până îl vom dobândi”.
Ion C. Brătianu şi Ion Ghica au plecat în vestul Europei cu scopul de a sonda terenul pentru un eventual candidat. De la primele şedinţe, complotiştii au ajuns la concluzia că mijloacele legale pentru răsturnarea de la putere a lui Cuza erau ineficiente şi astfel schimbarea trebuia să se facă pe cale violentă. Primul deziderat era să se obţină sprijinul armatei, în cazul în care poporul ar fi ripostat.

A.D. Xenopol susţine că domnitorul  Alexandru Ioan Cuza ar fi fost prevenit în seara zilei de 10 februarie 1866, pe la ora 19, de un băiat de prăvălie, că garda palatului e vândută şi se pregătiseră trupe pentru realizarea loviturii de stat. Alţi istorici vorbesc despre un sibian trimis de Cezar Bolliac să-l avertizeze că va fi detronat. „Scrisori anonime, aver­tismente verbale curgeau droaie, atât la Palatul domnesc cât şi la prefectura Poliţiei”, avea să-şi amintească Alexandru Beldiman, şeful Poliţiei ca­pi­talei din acea vreme.

Cu toate că nu a crezut în aceste zvo­nuri, Cuza şi-a convocat pe 10 februa­rie oamenii de încredere pentru a-i întreba care e situaţia de fapt. Aceştia i-au dat asigurări că totul este sub control. S-a luat totuşi hotărârea tăierii funiilor de la clopote pentru a nu fi folosite la tulburarea liniştii oraşului şi a fost dublată garda palatului, măsură nefastă, deoa­rece aceasta era în slujba conjuraţilor. Pe la ora 23:30, Alexandru Beldiman a mai făcut o cercetare prin oraş, după care s-a întors la palat pentru a-l asigura pe domnitor că nu se petrecea nimic deo­sebit. Atunci când s-a urcat în tră­sură, unul dintre conspiratori, căpitanul Vasile Mălinescu, l-a acostat crezând că e Cuza care încerca să se furişeze deghizat. Şeful Poliţiei nu a sesizat ciudăţenia acestui gest, neconform cu ceremonialul de la Palat.

Peste drum, „monstruoasa coaliţie” or­ganizase un bal pentru a adormi vigi­lenţa organelor de siguranţă. Pe timpul nopţii, complotiştii au deplasat în secret, după ora 12, subunităţi ale Regi­mentului 7 de linie, precum şi baterii de artilerie, roţile chesoanelor fiind „bandajate” cu paie şi cârpe pentru a nu face zgomot.

Ofiţerii care făceau parte din cons­piraţie au pătruns în camera unde Cuza se afla în compania amantei sale, Maria Obrenovici. Cu toate că a ameninţat că va trage asupra aceluia care va îndrăzni să intre, Cuza nu s-a folosit de pistoale, mai ales după ce a văzut că erau prezenţi soldaţi care nici măcar nu ştiau pentru ce fuseseră duşi acolo. După scurte discuţii, Alexandru Ioan Cuza a semnat actul de abdicare pe spatele unui ofiţer. Mai târziu, doi militari (C. Pilat şi Al. Lipoianu) s-au lăudat fiecare în parte că au fost „pupitrul” actului de abdicare.
Pe actul abdicării, Cuza a scris urmă­toarele: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, la 11 februarie 1866, câr­ma guvernului în mâna unei Locote­nen­ţe Domneşti şi a Ministrului ales de popor”. Angajamentul amintit de Cuza trimite la jurământul pe care domnitorul l-a făcut în 1859, anul dublei sale ale­geri, prin care se obliga să abdice după şapte ani de domnie pentru a lăsa tronul unui prinţ străin dintr-o ţară nemegieşă cu România, precum se cerea într-una din prevederile divanelor ad-hoc din 1857.

Domnitorul, îmbrăcat în civil, a fost scos din Palat printre şirurile de soldaţi, întorşi cu spatele ca măsură de pre­cauţie. Doamna Cuza, arestată şi ea în alt corp al clădirii, a fost totuşi lăsată să petreacă noaptea în apartamentul ei. Trăsura domnitorului a fost pregătită din timp, caii având copitele bandajate. Vizitiul a mers cu mare băgare de seamă prin zonele circulate, astfel încât să nu atragă atenţia. O parte din garnizoana de la Palat nu a dorit să participe la această lovitură de stat. Mai mulţi ofiţeri au fost arestaţi şi mulţi alţii şi-au dat demisia din armată.

Iniţial, Cuza a fost reţinut în casa lui Costache Ciocârlan, unul dintre oame­nii de încredere ai lui C. A. Rosetti. Pe 12 februarie 1866, Cuza a trimis gene­ralului Nicolae Golescu, membru al locotenenţei domneşti care îl înlocuise la conducerea ţării, o scrisoare în care menţiona că „a lucrat pururea pentru a realiza dorinţa României de a avea un principe străin” şi că îşi doreşte să părăsească teritoriul ţării cât mai repede cu putinţă, pentru a evita o confruntare între complotişti şi trupele cre­dincioase aflate la garnizoana Mal­maison. Cuza se temea de asemenea că unirea putea fi compromisă şi din cauza separatiştilor din Moldova. Domnitorul nu se înşela, acest pericol existând.

La Malmaison a început rumoarea când s-a auzit de detronare şi, mai mult, că fos­tul colonel ar fi fost asasinat. Co­man­danţii, după ce au aflat că era în viaţă, au cerut voie prin intermediul Elenei Cuza să intervină pentru re­înscău­nare. Principele a refuzat, însă, oferta, deoarece nu dorea izbucnirea unui război civil. Între timp, la Cameră şi la Senat era agitaţie. Parlamentarii, majoritatea foşti aliaţi ai lui Cuza, se întreceau în acuze la adresa fostului şef al statului român. Se pare că doar Nicu Catargiu s-a opus acestui val de insulte. Adunarea l-a proclamat pe Filip I, contele de Flandra, drept domnitor, dar acesta a refuzat.

Pe 13 februarie,  Alexandru Ioan Cuza se afla la Cotroceni, vechea ctitorie a lui Şerban Cantacuzino, locul unde Cuza întemeiase o frumoasă grădină bo­tanică şi un azil pentru orfani. Fostu­lui domnitor i-au fost pregătite două odăi şi i s-a permis să-şi primească fa­milia, dar sub o strictă supraveghere. Tot la Cotroceni, pentru a se contracara zvonurile că ar fi fost ucis, au fost organizate vizite ale unora dintre colaboratori şi ale diplomaţilor străini.

Noile autorităţi s-au arătat zorite să-l îndepărteze cât mai repede din ţară, pentru a nu le da timp partizanilor lui Cuza să se trezească din năuceală. Pe 13 februarie, la ora 18, Cuza a plecat spre graniţă. Pentru ca drumul să fie fără incidente s-au luat măsuri speciale. Prefectul de Prahova, un apropiat al lui Cuza, a fost demis. Până la Predeal schimbarea cailor trăsurii s-a făcut în locuri ascunse. Cu ajutorul consulului austriac au fost întocmite mai repede documentele de frontieră.
Călătorind spre Predeal, într-un cortegiu de trăsuri închise, fără felinare, cu copitele cailor înfăşurate în bandaje, Cuza i-a mustrat pe însoţitorii-paznici (ofiţerii Costescu, Mălinescu şi Stan Po­pescu) pentru ce au făcut. La Plo­ieşti, domnitorul l-a ironizat pe Theo­dor Văcărescu, fostul său ofiţer de ordo­nanţă, care ajunsese temporar prefectul judeţului în urma loviturii de palat. Drumul prin Transilvania l-a purtat pe Cuza prin Braşov, Făgăraş, Sibiu, Alba Iulia, Deva, Lugoj şi Timişoara. Cuza a trăit următorii ani la Florenţa, Viena şi Heidelberg, unde a şi murit. A  fost înmormântat la Ruginoasa, judeţul Iaşi. În timpul celui de-al doilea război mondial, rămăşiţele sale pământeşti au fost depuse la Biserica „Trei Ierarhi” din Iaşi.

 

Monstruoasa coaliţie
 


„Monstruoasa coaliţie” a reprezentat alianţa dintre conservatori şi liberalii radicali în scopul înlăturării domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la domnie. Liderii acestei coaliţii au fost radicalul C.A. Rosetti, conservatorul Lascăr Catargiu şi moderatul Ion Ghica. În monstruoasa coaliţie se aflau marii proprietari de terenuri şi oamenii de afacerii care erau nemulţumiţi de politica domnului. Coaliţia a apărut după ale­gerile din Adunarea Naţională, convocarea a II-a, în 1864, şi a fost prezidată de I. C. Brătianu.
Este important de menţionat că această denumire a fost dată ulterior abdicării domnului de partizanii cuzişti, adică de oamenii politici care au rămas fideli fostului domnitor. „Monstruoasa coali­ţie” este denumirea care a rămas în conştiinţa colectivă. Scopul a fost acela de a crea în mentalul colectiv o imagine defavorabilă acestei alianţe nefireşti în opinia cuziştilor.
Deşi la prima analiză o coaliţie între stânga politică (radicalii) şi dreapta politică (conservatorii) poate fi cata­logată drept nefirească, ea a fost una logică dacă este judecată în ansamblul contextului politic, al regimului personal autoritar instaurat de Cuza.
De asemenea, viaţa privată a domnitorului a stârnit antipatii. Prezenţa aman­­tei „domneşti”, dar şi plăcerea pentru jocuri de noroc şi nopţi pierdute nu erau văzute cu ochi buni de popor. Nicolae Şuţu, unul dintre contemporanii evenimentelor, spunea că Ale­xan­dru Ioan Cuza devenise prea despotic şi prea sigur pe sine în ultimii ani de domnie, încât ajunsese să-i privească pe toţi ceilalţi cu dispreţ, izolându-se alături de amanta sa. Inamicii domnitorului îl acuzau pe acesta că tindea la cezarism, dorind să aducă pe tronul ţării un membru al familiei imperiale ruse.
 

 

 

„Cuza a constatat la un moment dat că nu avea destulă putere, că reformele sale treceau foarte greu neavând susţinere în Parlament şi a devenit autoritar. A dat un fel de lovitură de stat în 1864, şi-a sporit
puterea proprie, în defavoarea celorlalte instituţii. Reuşeşte astfel să-şi atragă criticile de la stânga politică, care se temea că va deveni tiran. Se creează o coaliţie împotriva lui, formată din aceeaşi unanimitate care l-a şi ales, celebra «monstruoasă coaliţie». I s-a reproşat că s-a înconjurat de o camarilă, condusă de şeful Poştelor, şi de rubedenii de-ale lui. Abdicarea lui este o rezultantă a opoziţiei pe care a stârnit-o domnia sa. Are cauză internă, nu externă. N-am putea zice că una dintre Marile Puteri şi-ar fi dorit să-l dea jos pe Cuza. De exemplu, Rusia voia să distrugă axul de unire, nu pe Cuza. Nu este o reacţie a unei Mari Puteri. Căderea este determinată de cauze interne, care ţin de greşelile din timpul domniei sale. Făcând atât de multe lucruri, nu putea să nu facă şi greşeli, care au fost interpretate ca atare sau chiar au fost greşeli”.

Ion Bulei

 

„Imaginea lui Cuza de simbol al Unirii este una corectă. Cuza a făcut multe lucruri pozitive şi după aceea, chiar dacă metodele folosite de el sunt discutabile. Faptul că el a pierdut ulterior din popularitate se datorează şi faptului că ţara era în criză economică, salariile ofiţerilor erau neplătite. El a avut certe apucături dictatoriale, dar a fost forţat de condiţiile obiective ale acelor vremuri să recurgă la ele.
Marile Puteri au impus, prin Convenţia de la Paris, un sistem electoral foarte restrictiv şi el era nevoit să schimbe acest lucru ca să îşi poată înfăptui reformele. A realizat o serie de reforme solide, dar greşeala lui este că a încercat să le facă de unul singur, fără a mai păstra legătura cu elita politică a vremii. Aceasta a fost una dintre marile lui greşeli”.
Dan Berindei

 

„Cuza a pierdut din popularitatea căpătată prin înfăptuirea Unirii pentru că nu a reuşit să păstreze un echilibru cu contemporanii săi. Alexandru Ioan Cuza credea că el a făcut Unirea, ceea ce era profund greşit. Nu Cuza a făcut Unirea, el a fost produsul Unirii. Elita politică românească a făcut-o, iar el a fost ales să o simbolizeze. Ajunsese să se creadă de neînlocuit şi să nu mai ţină cont de părerile celor din jurul său şi tocmai de aceea a fost rejectat. Principala greşeală a lui Cuza a fost aceea că s-a certat cu cei care l-au adus la putere. El a intrat în conflict cu elita vremii, începând cu Mihail Kogălni­ceanu, cu care fusese în relaţii foarte bune. A dizolvat Adunarea Legiuitoare şi a început să lase impresia că vrea să instaureze o dinastie proprie. Căpătase tendinţe uşor dictatoriale şi acesta a fost motivul pentru care a fost împins să abdice, el nu poate fi privit ca o victimă a intereselor pe care le-a atins prin reformele sale”.
Adrian Cioroianu

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.