• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Miercuri , 24 Aprilie 2024

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 14 Martie , 2022

9 martie. Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din România – Sărbătoarea Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia

Data de 9 martie marchează atât sărbătoarea Sfinților 40 de Mucenici din cetatea Sevastia, cât și Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din România. Astfel, în această zi, în toate bisericile ortodoxe din cuprinsul Patriarhiei Române se oficiază slujbe de pomenire a celor 40 de mucenici, dar și a celor care au pătimit în închisorile comuniste apărând credința în Dumnezeu și demnitatea poporului român.

Dacă despre numărul celor care au pătimit în închisorile comuniste se cu­noaște destul de puțin, despre cei 40 de sfinți mucenici se știe că au trăit în vremea împăratului roman Licinius (308-324), un aprig prigonitor al creștinilor. Cei 40 de sfinți mucenici erau soldați creș­tini și făceau parte din Legiunea a XII-a ce era cantonată în Armenia, una dintre provinciile romane ale secolului IV d. H . Aflând despre credința lor, guvernatorul Armeniei, pe nume Agricola, i-a silit pe soldații creștini să se închine idolilor păgâni. Însă, deoarece au refuzat, ei au fost întemnițați pentru o lungă perioadă în cetatea aflată în sud-estul Mării Negre. A urmat o nouă încercare a guvernatorului de a-i determina să se dezică de credința lor și un nou refuz al mucenicilor, fapt ce a determinat pe guvernator să ordone ca mucenicii să fie bătuți cu pietre, condamnându-i apoi la moarte prin înghețare, în lacul din apropierea cetății Sevastia. Astfel, în 9 martie a anului 320, cei 40 de mucenici sunt duși la lacul de lângă cetate, lac ce avea apele în­ghe­țate, iar spre seară sunt dezbrăcați şi cufundați în apă, pe un ger cumplit. Însă, la ivirea zorilor, guvernatorul rămâne uimit când găsește pe cei 40 de mucenici vii şi nevătămați. De aceea el ordonă să fie scoși din apă şi să li se sfărâme mâinile și picioarele cu ciocanul.
Astfel, sfinții mucenici, răbdând chinurile cumplite își dau sufletul în mâinile Domnului, iar guvernatorul Agricola ordonă ca trupurile să fie arse, iar oasele să fie aruncate într-un râu, pentru a li se pierde urma. Numai că, peste câteva zile, câțiva creștini din cetate vor scoate oasele şi le vor pune la păstrare, cinstindu-le așa cum se cuvine unor martiri ai lui Dumnezeu. În timp, moaștele lor au fost răspândite în biserici din întreaga lume, iar în București, părticele din moaștele celor 40 de sfinți Mucenici din Sevastia se regăsesc la Schitul Darvari, la Biserica „Sfântul Alexie” de pe Calea Șerban Vodă, la Mănăstirea Antim, la Biserica Icoanei, la Biserica Mihai Vodă şi la Biserica Dichiu de pe Strada Icoanei.


Maramureșul liber din munți  

 Zeci de maramureșeni au luptat cu arma-n mână aproape un deceniu contra terorii comuniste I În Munții Țibleș, Oaș, Rodnei, Maramureșului şi Gutâi au acționat mai multe grupări de rezistență anticomunistă I Pentru curajul de a lupta pentru libertate şi onoare, cei mai mulți au fost uciși, alții au fost condamnați la ani grei de închisoare şi umilințe. Niciunul însă n-a fost învins şi nu s-a supus sub jugul minciunii.
Erau tineri, mulți elevi, preoți, pădurari, profesori, studenți sau țărani simpli. Dar, mai presus de toate, oameni care iubeau libertatea şi dreptatea. Toți s-au coalizat împotriva comunismului şi au ales să lupte cu arma-n mână contra unui regim al terorii şi al minciunii. Erau primii ani de după cel de-al Doilea Război Mondial, iar zvonurile că Maramureșul istoric urma să fie „smuls” României se răspândeau cu repeziciune. Amenințați de o nouă stăpânire, maramureșenii au decis să se întâlnească la Sighet, conduși de primarul Borșei de atunci, Gavrilă Mihali-Ștrifundă. Broșenilor li s-au alăturat țărani de pe Valea Izei şi a Vișeului. Toți voiau anularea cererii de anexare a Maramureșului la URSS. Mișcarea condusă de Mihali a fost însă anihilată în scurt timp. Ștrifundă s-a retras în munți, dar a fost arestat în 1949 şi a murit în închisoare. Lupta însă abia începuse.

După fraudarea grosolană a alegerilor din 1946, tensiunea şi ne­mulțumirea maramureșenilor, obiș­nuiți a fi oameni liberi şi drepți, care stau în genunchi doar în biserică, a crescut.
În 1947, s-a format primul grup de rezistență anticomunistă organizat de frații Ioan şi Vasile Popşa, care s-a retras în pădurile din jurul Ieudului. Ioan Popşa fugise pentru a scăpa de o imi­nentă arestare, iar în 1948 i se alătură şi alți tineri care riscau să fie aruncați după gratii, pentru că şi-au exprimat opiniile politice. Un an mai târziu, frații Popşa iau legătura cu preotul greco-catolic Ioan Dunca Joltea din Ieud, membru al PNŢ, urmărit şi el de securitate. Dunca a devenit liderul spiritual al „Grupului Popşa” şi a adus în grupare alți doi preoți şi trei călugărițe. Scopul grupului era schimbarea regimului comunist. Retrași în munți, așteptau venirea americanilor şi declanșarea unui nou război între URSS şi statele democratice din Occident. În 1949, a fost arestat un prim lot de membri ai grupului, în timp ce se aflau în casa unui ieudean. Vasile Popșa este ucis în schimbul de focuri, dar Ioan Popşa, Vasile Hotea şi Ioan Rusu scapă. Popşa încearcă refacerea grupului, dar este şi el arestat în scurt timp. Ceilalți doi s-au alăturat însă unui alt grup de fugari în munți. „Grupul Ţiblesul” a fost cea mai numeroasă trupă de rezistență armată din Maramureș, aflată sub conducerea pădurarului Nicolae Pop din comuna Lăpuşu Românesc. Om bun şi drept, în anul 1944, salvase câteva familii de evrei pe care hor­thiștii le-ar fi trimis la Auschwitz. Securitatea îl urmărea, pentru că ajuta pe fugarii ascunși prin păduri şi erau muritori de foame. Fusese şi membru al P.N.Ţ-Maniu. În mai 1949, profesorul de religie Vasile Pașca din Târgu Lăpuș fusese prins ieșind noaptea din casa lui Nicolae Pop. Se­curiștii au intrat ca să-l aresteze, dar el şi-a luat arma de vânătoare şi a ieșit prin ușa din spate, în pădure. Cu ajutorul unui alt partizan, l-a scăpat şi pe Vasile Pașca şi s-au unit cu trei partizani mara­mureșeni. Copiii lui Nicolae Pop, Aristina, elevă, şi Achim, ame­nințați cu arestarea, s-au alăturat grupului.
În august 1950, li se alătură încă 7 tineri din Ieud, grupul atingând efectivul de 17 luptători. Erau ajutați de zeci de localnici. Toți erau însă urmăriți informativ, iar teroarea asupra țăranilor pentru a-i sili să intre în colectiv creștea. Familiile partizanilor erau arestate, bătute, umilite. Soția lui Nicolae Pop a zăcut la pat 17 săptămâni după ce a venit de la Miliţie. La 15 august 1952, zeci de familii din zona Lăpușului au fost deportate în Bărăgan, până în anul 1957, tăindu-se astfel căile de aprovizionare ale „oamenilor de pădure”, iar casele lor incendiate.
În iarna anului 1952, Securitatea a descoperit bordeiul partizanilor dar, alarmați la timp, au scăpat. Rămânând fără adăpost şi alimente, grupul s-a dispersat, pentru a supraviețui mai ușor. Zona a fost invadată de trupele de Securitate, care scotoceau sistematic. Partizanii erau căutați şi cu avionul. Nicolae Pop a paralizat de partea dreaptă şi nu mai putea vorbi. Avea 54 de ani. S-a spovedit şi împărtășit la călugărul din satul Ungureni şi a cerut, prin semne, să fie predat Miliţiei, unde a dispărut. Rămas fără conducător, grupul Țibleșul a fost lichidat cu ușurință. Cei capturați au fost judecați la Oradea de vestitul general maior de justiție Alexandru Petrescu. Câțiva au fost împușcați în luptă, între care preotul Atanasie Oniga.

Un alt grup puternic de rezistență anticomunistă s-a conturat în jurul localităților Dragomirești şi Să­liș­tea de Sus, condus de Ion Ilban. Grupul „Dragomirești era în strân­să legătură cu gruparea Popşa.

În vara şi toamna anului 1949, au avut loc câteva ciocniri cu urmăritorii, apoi şi-au construit un adăpost, dar acesta a fost descoperit de un paznic de vânătoare, care le-a promis partizanilor că nu-i va trăda, dar i-a pus pe securiști pe urmele lor. Într-o zi, au fost înconjurați de securiști, dar au reușit să fugă. O lună au stat ascunși în pădurea de pe Măgura. Dar într-o zi, a dat peste un alt partizan care a promis că nu-i va denunța. Acesta s-a predat însă securiștilor, şi i-a „turnat”. A ur­mat alte două ciocniri cu forțele de ordine, dar partizanii au scăpat şi de această dată.
Ca răzbunare, securiștii au intrat în comună şi au început să bată oamenii la întâmplare. Au fost arestați vreo 150, familii şi rude. Partizanii s-au hotărât să se predea, spre a-i scăpa de chinuri. Au fost duși la Sighet, unde Ilie Zubașcu a fost ucis în timpul anchetei, apoi au fost condamnați de Tribunalul Militar Cluj 38 de inculpați. A scăpat numai Gheorghe Pașca. Gheorghe Pașca a murit în păduri, împușcat în ziua de 6 februarie 1956. A trăit cu Ioana Vlad, a doua soție, în pădure. Acolo i s-a născut fetița, iar în luna mai 1953 soția era din nou gravidă în luna a 6-a. A fost arestată şi anchetată la Miliţie. Cel de-al doilea copil, Gheorghe, născut în temniță, avea numai doi ani şi jumătate când i-a fost împușcat tatăl.
Dar rezistența anticomunistă din Dragomirești nu a fost înăbușită definitiv. Evenimentele din Decembrie 1989 au fost prevestite oarecum, cu doi ani înainte, de un grup de tineri, care i-au organizat o înmormântare simbolică lui Ceauşescu.

Printre partizanii Maramureșului s-a aflat şi „haiducul” Vasile Blidaru, care, din cauza unui conflict cu gestionarul cooperativei din sat, a fost pârât ca „duşman al poporului”. A fost arestat, dar a evadat. Pentru a-l sili să se predea, securitatea i-a torturat şi ame­nințat familia. A reușit să fugă din țară, dar a revenit în 1956 în țară, iar în vinerea de Rusalii a anului 1958 a fost ucis mișelește. Soția fusese obligată să divorțeze de el, dar a fost condamnată la 10 ani de temniță grea, pentru că i-a fost soție.
Un alt partizan răzleț a fost Alexa Bel, născut în satul Cufoaia şi poreclit „Diacul”. Înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, a fost primar. Ulterior, a fost condamnat la un an de închisoare co­rec­țională pentru răspândirea de știri false, deoarece alarma sătenii că „vin americanii”.

Alături de aceste grupuri, au fost numeroși tineri, elevi de liceu de la Dragoș Vodă, încarcerați în primul lot de deținuți politici de la Închisoarea Sighet, o mână de tineri de la Liceul Gheorghe Șincai, un grup de elevi ai școlii de subingineri din Baia Mare, țărani, preoți, intelectuali, profesori. Toți s-au ridicat, cu prețul vieții, al tinereții şi al familiei, împotriva regimului. Toți au suferit ani grei de pușcărie şi mulți nu s-au mai întors din detenție. Niciunul însă nu a fost cu adevărat învins de regim.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.