Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Vineri , 7 Februarie , 2014

80 de ani de la semnarea Înţelegerii Balcanice

de Ioan Botis

La 9 februarie 1934 a fost semnată Înţelegerea Balcanică de către România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia. Această înţelegere avea un caracter defensiv propunându-şi ca în cazul izbucnirii unui război, ţările semnatare să-şi poată apăra graniţele. Evenimentele care au dus la declanşarea celui de-al doilea război mondial au dus la dezintegrarea Înţelegerii Balcanice.

 
 
 

Situaţia internaţională era nesigură după primul război mondial. Aliaţii învingători şi statele independente din Europa Centrală şi de Est au încercat să se asigure că o nouă agresiune germană nu va mai avea loc.

Sistemul de organizare a lumii europene creat de către Convenţia de la Paris, ca şi Societatea Naţiunilor, nu oferea statelor independente nou apărute suficiente garanţii împotriva unor încercări de revizuire a frontierelor desemnate prin tratatele de pace.

Politica dusă de Germania, Ungaria şi Uniunea Sovietică exprima nu doar nemulţumirea faţă de tratatele de pace, ci şi intenţia de a cere, la momentul oportun, nu numai revizuirea, ci chiar lichidarea lor.

 

Cu sprijinul aliaţilor săi din Mica Înţelegere, Cehoslovacia şi Iugoslavia, România a fost intens preocupată de realizarea în peninsula Balcanică a unei organizaţii regionale de securitate, menite să-i asigure graniţa sudică în eventualitatea unui atac din partea Bulgariei.

Înţelegerea Balcanică era în armonie cu Mica Înţelegere (formată din România, Iugoslavia şi Cehoslovacia), care avea acelaşi caracter defensiv. Ideea principală a celor două tratate a fost de a crea o alianţă a Balcanilor, ţările din acest spaţiu reprezentând o zonă-tampon între Rusia şi vestul Europei.

Ţările semnatare ale Înţelegerii Balcanice îşi doreau o securizare a graniţelor împotriva oricărui potenţial inamic. Bulgaria a refuzat să participe la aceste alianţe, având pretenţii asupra unor teritorii din ţările membre ale Înţelegerii Balcanice.

 

În perioada crizei economice (1929-1933), urmată de reluarea planurilor Germaniei de dominare a Europei centrale, în Balcani s-a pus în discuţie realizarea unui pact regional. La 5 octombrie 1930, a fost convocată prima conferinţă balcanică, eveniment care a reprezentat primul pas spre Înţelegerea Balcanică.

La această conferinţă a fost stabilită respectarea principiului egalităţii tuturor statelor şi apropierea în toate domeniile. Un rezultat pozitiv a fost grăbirea tratativelor greco-turce, finalizate cu acordul semnat la Ankara, la 30 octombrie 1930.

 

Cea de a doua conferinţă balcanică a avut loc la Istanbul, între 20 şi 26 octombrie 1931. Din punct de vedere politic, celor şase participante (România, Albania, Grecia, Iugoslavia, Bulgaria şi Turcia) le era greu să-şi stabilească obiective comune. Ca urmare, au fost obţinute rezultate doar în domeniul economic.

 

A treia conferinţă a avut loc la Bucureşti, între 22 şi 29 octombrie 1932, şi a avut ca scop continuarea tratativelor între statele balcanice, la aceasta adăugându-se încercarea de a realiza o înţelegere cu Uniunea Sovietică. S-a hotărât crearea a două comisii ce aveau să găsească cea mai bună parte a pactului balcanic. Pe ordinea de zi au fost incluse şi cererile Germaniei privitoare la drepturile de înarmare.

Spre sfârşitul anului 1932, situaţia internaţională s-a agravat, mai ales că Franţa a fost presată de englezi să accepte noua situaţie creată în jurul Germaniei, iar Italia ducea o campanie de presă dură la adresa Iugoslaviei. În aceste condiţii, România a început să strângă relaţiile cu Turcia încă din vara anului 1933.

La 17 octombrie 1933, Nicolae Titulescu a semnat la Ankara cu reprezentanţii Turciei un tratat de amiciţie, arbitraj şi de conciliaţiune. Cele două state îşi luau angajamente privind sprijin reciproc în caz de atac extern. Prin acest act, România spera să se apropie de URSS, care era aliata Turciei.

Nemulţumirile provocate de semnarea acestui tratat au fost evidente la Berlin şi la Roma, în condiţiile în care exista şi Mica Înţelegere. Pactul româno-turc a atras după sine o apropiere între Mica Înţelegere şi statele balcanice. La conferinţa desfăşurată la Salonic s-au văzut progrese în realizarea înţelegerii dintre cele şase state. În acelaşi timp, s-au depus eforturi pentru atragerea Turciei în pactul balcanic.

 

Între timp, la 25 noiembrie 1933, a fost semnat tratatul dintre Turcia şi Iugoslavia, tratat care era similar cu cel semnat de România cu Turcia. Eforturile României şi Tuciei de a atrage Bulgaria s-au înteţit, în condiţiile în care se ştia că relaţiile bulgaro-germane nu erau foarte bune. După sesiunea de la Zagreb s-a ajuns la o înţelegere între Turcia, România, Iugoslavia şi Grecia, cu speranţa aderării Bulgariei mai târziu.

 

Odată încheiate acordurile politice, guvernele de la Bucureşti, Belgrad, Ankara şi Atena au elaborat o serie de convenţii militare bilaterale, după care au fost semnate alte convenţii în trei, apoi în patru. Strategii militari români apreciau cooperarea militară şi politică în cadrul Înţelegerii Balcanice nu numai prin prisma unei apărări în comun a membrilor acestui pact, ci şi ca o prelungire în sud-estul Europei a Micii Înţelegeri.

 

La 9 februarie 1934, la Atena a fost semnat actul care era deschis şi altor state balcanice, act care viza pacea şi status-quo-ul teritorial. Pactul a fost semnat în marea Aulă a Academiei ateniene de către Demetrios Maximos, Nicolae Titulescu, Tevlik Rustu Aras şi Bogoliub Jevtic, în vreme ce 101 salve de tun vesteau evenimentul. În Uniunea Sovietică, Franţa şi Anglia, acest eveniment a fost primit cu satisfacţie.

Pactul, conceput sub forma unei alianţe politice, militare şi economice, s-a revendicat a fi un real instrument de colaborare multilaterală între Grecia, România, Turcia şi Iugoslavia, alături de tratatele bilaterale şi acordurile încheiate între cele patru ţări în perioada dintre cele două războaie mondiale.

 

Statele semnatare îşi garantau reciproc graniţele şi se obligau să nu întreprindă nici o acţiune politică faţă de alt stat balcanic semnatar al pactului fără avizul mutual prealabil al celorlalţi semnatari şi de a nu lua nici o obligaţie faţă de oricare alt stat balcanic fără cunoştinţa prealabilă a celorlalte părţi. La tratat puteau adera, ulterior, şi alte state din zonă.

Pactul Înţelegerii Balcanice a fost în mare parte creaţia lui Nicolae Titulescu, şeful diplomaţiei române vizitând mai multe capitale balcanice încă din 1933 în vederea realizării acestei înţelegeri. „Am suferit destul. Balcanii au fost prea multă vreme câmpiile însângerate ale unei omeniri nebune, pentru ca responsabilii conducători să nu-şi fi pus întrebarea: ce să facem pentru ca istoria să nu fie o repetare neîntreruptă a unui trecut odios? La această întrebare nu este decât un singur răspuns: asocierea”, spunea Nicolae Titulescu.

 

Un punct important urmărit de Înţelegerea Balcanică a fost relaţia cu URSS, a cărei intrare în Societatea Naţiunilor a susţinut-o de la început. În acelaşi timp, Înţelegerea Balcanică a luat poziţie faţă de revizionismul tot mai agresiv al statelor fasciste. Cu privire la acordul franco-italian privind garantarea independenţei Austriei, Înţelegerea Balcanică a avut o atitudine pozitivă, dar moderată.

Un pas dificil la care a fost supusă Înţelegerea Balcanică a fost încercarea Bulgariei de a ataca Tracia grecească. Nicolae Titulescu, reprezentantul acestui organism, a atras atenţia Bulgariei că, în cazul unui atac, acesta ar fi pus în funcţiune pactul balcanic. Politica de concesii făcută de Franţa şi Anglia Italiei era tot mai evidentă. Acţiunile lui Mussolini, care aparent nu păreau să revendice nimic, au fost privite cu mare neîncredere.

 

Între 10 şi 13 mai 1935, la Bucureşti, a fost ţinută o nouă conferinţă balcanică, unde s-a discutat situaţia internaţională. Albania a insistat să intre în organizaţie, însă presiunile făcute de Italia l-au determinat pe regele Zogu să dea înapoi. La 29 noiembrie 1935 s-a semnat o nouă convenţie militară, care conţinea în mare parte punctele din pactul semnat în urmă cu un an la Atena.

 

Un alt moment de cotitură a fost cel reprezentat de invadarea Etiopiei de către Italia, urmată de protestul Înţelegerii Balcanice la Societatea Naţiunilor. Situaţia era şi mai grea în condiţiile în care puterile occidentale au ales să facă în continuare concesii Italiei. La 8 martie 1936, Germania a intrat în zona demilitarizată a Rinului. Nicolae Titulescu, delegat de Mica Înţelegere şi de Înţelegerea Balcanică, a cerut în cadrul Societăţii Naţiunilor ca Germania să fie sancţionată.

 

În a doua jumătate a anului 1936, directivele Înţelegerii Balcanice nu s-au schimbat, dar unele state au început să aibă probleme interne, aşa cum a fost cazul Greciei, unde se instaurase regimul Metaxas, care a dizolvat toate partidele politice. În plus, în România, Nicolae Titulescu a fost înlăturat, ceea ce a provocat îngrijorare pentru Turcia.

Bulgaria a dus tratative separate cu Iugoslavia, astfel că, la 24 ianuarie 1937, a fost semnat pactul separat între cele două state. Semnarea tratatului bulgaro-iugoslav a nemulţumit statele balcanice, deoarece nu fuseseră consultate. Cu toate aceste probleme, organizaţia nu şi-a încheiat activitatea. La 25 martie, Iugoslavia a încălcat din nou pactul balcanic, semnând un tratat cu Italia.

În februarie 1938, reprezentanţii statelor Înţelegerii Balcanice s-au întâlnit din nou la Ankara, dar acordul de la München a dus la dispariţia de pe scena politică a Micii Înţelegeri. La 13 octombrie 1940, în faţa noii situaţii internaţionale, România a denunţat oficial pactul Înţelegerii Balcanice. 

 
 

Concepţia Înţelegerii Balcanice în viziunea lui Titulescu

 

„Concepţia Înţelegerii Balcanice este frumoasă pentru că se întemeiază pe nobila obligaţie a respectării dreptului celuilalt, în asemenea măsură încât cei care sunt membri ai ei nu au cu acest titlu mai mult drept decât cei care nu sunt încă membri. Concepţia Înţelegerii Balcanice este frumoasă pentru că ea substituie o noţiune de armonie acolo unde nu era decât contrazicere şi confuzie şi un sentiment de securitate şi împăciuire într-o regiune al cărei nume era odinioară sinonim cu revoluţia şi războiul.

Privim cu nelinişte ceea ce se petrece în Europa. Vedem limpede primejdiile care pot tulbura pacea în numeroase regiuni ale sale. Înregistrăm curente şi contracurente, acţiuni şi reacţiuni.

Dar, în ciuda acestui examen descurajator, putem spune cu mândrie lumii: aici, în Balcani, războiul nu va izbucni!

El nu va izbucni fiindcă nimic nu ne desparte. Şi dacă el ar veni de aiurea, se ştie că vom fi uniţi cu toţii pentru a ne apăra frontierele şi dreptul nostru.

Înţelegerea Balcanică este solidă fiindcă, întocmai ca şi Mica Înţelegere, ea face politica propriilor sale interese. Robi ai intereselor noastre naţionale, noi în schimb nu suntem în serviciul comandat al nimănui.”

Nicolae Titulescu
 
 

Defecţiunea iugoslavă  

 

Venirea în fruntea Consiliului de Miniştri ai Iugoslaviei, în iunie 1935, a dr. Milan Stoiadinovici, care a ocupat în acelaşi timp şi funcţia de ministru al afacerilor externe, a marcat începutul slăbirii relaţiilor de prietenie dintre România şi Iugoslavia. Stoiadinovici, prin politica lui de apropiere de Bulgaria, Italia, Ungaria şi Germania, a dus la deteriorarea relaţiilor dintre cele două ţări.

Cu orientarea progermană a lui Stoiadinovici a început practic şi dezagregarea Înţelegerii Balcanice.

Scopul principal al Înţelegerii Balcanice fusese reducerea megalomaniei Bulgariei. Înţelegerea a fost serios lovită de pactul de veşnică prietenie bulgaro-iugoslav. În România, acesta a fost privit cu mare dezamăgire, considerându-l un gest meschin din partea Iugoslaviei. În 1940, Iugoslavia a recunoscut Uniunea Sovietică, cu care a stabilit relaţii diplomatice, tocmai atunci când sovieticii revendicau Basarabia. În această situaţie, România a ieşit din Înţelegerea Balcanică, alianţă devenită fără nici un fel de consistenţă politică.