• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Joi , 12 Decembrie 2019

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Marţi , 11 Iunie , 2019

25 mai: Începutul lucrărilor la „Canalul Morții”

La data de 25 mai 1949, în Plenara Partidului Muncitoresc Român, se ia decizia de începere a lucrărilor la Canalul Dunăre - Marea Neagră, lucrare de anvergură unde mulți dintre muncitori au fost deținuți politici din închisorile comuniste. Dovezile descoperite de Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului arată că peste 3000 de deținuți politici au murit la acest Canal, decesul lor nefiind înregistrat în nici un fel de documente.

 

 

Canalul. Unul din simbolurile terorii comuniste. La câteva luni de la debutul celui mai mare şantier al României socialiste, Canalul Dunăre - Marea Neagră a devenit un tărâm al morţii, cu 14 lagăre de muncă, pline doldora de „duşmani ai poporului”. Exploataţi prin muncă, înfometaţi şi bătuţi, mulţi dintre ei şi-au găsit sfârşitul în gropi comune sau chiar sub pământul malurilor care se surpau aproape zilnic. Corneliu Coposu descria canalul ca un tărâm de infern: „Munca era foarte grea, fiindcă norma reprezenta o cantitate du­blată faţă de normele oficiale ale Ministerului de Construcţii. (...) Deţinuţii înnebuniţi de foame recurgeau la cele mai năstruşnice metode de supraalimentare, şi anume: mâncau iarbă, mâncau câini, pisici vânate de pe cuprinsul canalului sau din comuna înve­cinată, Năvodari. S-au mâncat şi larve de cărăbuşi şi tot felul de plante şi vietăţi care erau socotite nutritive pentru salvarea vieţii sau pentru prelungirea agoniei. La Capul Midia, unde lagărul era condus de un comandant cu numele Borcea, cam 70 de oameni au pa­ra­lizat datorită supraefortului pe care îl reclamau torţionarii ce stăteau cu biciul la spatele nostru, obligându-ne să muncim cu mult peste puterile pe care le aveam. Aproximativ 700 de deţinuţi şi-au lăsat oasele numai la Midia”.

Acolo, la Midia, exista un „ţarc special” în mijlocul lagărului, în care erau amenajate 15 barăci. Aurel Suciu, unul dintre supravieţuitorii lagărului povesteşte în cartea lui Gheorghe Andreica, „Lumini ce nu se sting”, cum deţinuţii erau avertizaţi să se ţină departe de acest loc de „leproşi”. Numai că deţinuţii n-au crezut minciunile aruncate de administraţie, ci au început să facă cercetări: „La un moment dat, în acel ţarc fu introdus generalul Mociulshi… De aici am tras concluzia că ofiţerii superiori care au luptat pe frontul de răsărit şi care nu puteau fi acuzaţi legal în justiţie de «crime de război» fuseseră aduşi în acest ţarc al lagărului iar caralii se ziceau acestora tot la criminali de război. Alţii dintre noi, cei din afara ţarcului «morţii» au recunoscut pe unii foşti demnitari ai regimului trecut, oameni de onoare care n-au fost amestecaţi în politică, dar avuseseră o atitudine demnă. Şi, în sfârşit, veşnicii legionari care nu puteau lipsi când comuniştii săvârşeau crimă după crimă”.

Principala formă de teroare pentru cei din „ţarcul morţii” era înfometarea. Mâncare lor se pregătea în cazane separate. Dimineaţa li se servea un surogat de cafea – orz prăjit sau terci, dar nu primeau acea bucăţică de pâine ca şi restul deţinuţilor. La prânz şi seara li se pregătea un fel de lături din varză împuţită sau gogonelele pe care alte cantine trebuiau să le arunce. Din când în când primeau şi câte o porţie de turtoi de mălai alterat. Suciu povesteşte că: „Trupurile acestora slăbiseră într-atât încât nu mai arătau a oameni ci a schelete ambulante. Chiar şi mersul lor era schimonosit. Parcă păşeau săltând din călcâie, asemeni unor specii de antropoide.
În ţarcul morţii pământul era gol, ca pârjolit. Oamenii au mâncat toată iarba, orice buruiană. Chiar şi pământul fusese scormonit căutând buruieni”. Mai mult, orice vietate care ajungea în ţarc era mâncată. Lângă „lagărul din lagăr” era o mlaştină plină de broaşte. La un moment dat, un val de inundaţii a adus broaştele în ţarc:

„Ca lupii au sărit înnebuniţi de foame prinzând şi înghiţind de vii acele broscuţe. Când nimic viu nu mai era prin incintă, cei destinaţi morţii prin înfometare ridicau ochii spre cer şi se rugau: Mai dă Doamne o ploaie de broaşte să ne săturăm şi noi”.
 
În ţarc nu se dădea nici măcar apă pentru spălat. Iar apa de băut se împărţea cu o căniţă mică, în aşa fel încât nici aceasta nu era suficientă. Suciu povesteşte că: „Într-o zi călduroasă de vară se porni o ploaie. Acele s­chelete îşi aruncaseră zdrenţele în grabă şi ieşiră printre barăci în pielea goală. Un spectacol terifiant. Parcă s-au deschis mor­mintele şi dau năvală morţii… Ridicau mâinile în sus scoţând nişte sunete care nu erau omeneşti. Era un fel de scâncet amestecat cu urlet de fiară flămândă. Atunci am văzut trupurile acelor oropsiţi pline de bube, de rapăn scârbos după atâta necurăţire… Aceasta fu­sese unica baie pe care o fă­cuseră, de alta nu-mi a­min­tesc”.
Evident, în aceste condiţii, moartea îi secera într-una. Zilnic erau scoşi câte unul-doi deţinuţi cu targa şi duşi în cimitirul „special” al lagărului. Lucrările s-au stopat la 18 iulie 1953, ca urmare a difuzării pe posturile de radio „Europa Liberă”, „Vo­cea Americii” şi „BBC” a terorii din lagărele de mun­că de la Canal.

 

 

 

Planuri de a construi acest canal
existau încă din secolul al XIX-lea, însă condițiile tehnice ale epocii, au făcut ca o astfel de realizare extrem de dificilă și costisitoare să fie amânată. Ideea însă nu a fost abandonată, astfel că în 1928, academicianul Aurel Bărglăzan avea să facă un studiu referitor la importanța construirii canalului, însă marea criză economică mondială și apoi începutul celui
de-al Doilea Război Mondial au făcut ca realizarea lui să fie din nou amânată.
Având o importanță economică deosebită, însuși Stalin sugerase României începerea construcției Canalului, cu ocazia unei vizite făcute de Gheorghe Gheorghiu-Dej la Kremlin, în 1948. Însă adevărul era de fapt că Stalin dorea o rută mai rapidă, care să permită
trimiterea unor nave sovietice în amonte de Dunăre, în eventualitatea continuării conflictului cu Iugoslavia lui Tito. Așa se face că după decizia de începere a lucrărilor, canalul va deveni un uriaş lagăr de muncă forţată pentru deţinuţii politici, toţi declaraţi duşmani ai poporului. Astfel, mii de deţinuţi au fost aduşi să muncească la marea construcţie ce se întindea de-a lungul a 65 km între Cernavodă și Constanța, fiind create de asemenea, 14 colonii de muncă, cea mai mare fiind cea de la Poarta Albă, unde se aflau aproximativ 12.000 de deținuți, în special politici. După moartea lui Stalin, cu ocazia vizitei lui Gheorghiu-Dej din iulie 1953 la Moscova, Hrușciov i-a cerut acestuia să renunțe la lucrările din Dobrogea, întrebându-l „la ce le trebuie românilor acel Canal, odată ce s-au îmbunătățit relațiile sovieto-iugoslave”. Astfel se face că, imediat după întoarcerea lui Gheorghiu-Dej la București, s-a întrunit o Comisie Guvernamentală ce a dispus închiderea lucrărilor la Canalul Dunăre - Marea Neagră, lucrări care vor fi reluate după un nou proiect, în 1976, în timpul regimului Ceaușescu. În anii cât s-a lucrat la Canal, pe şantier au muncit sute de mii de oameni, dintre care mulţi
şi-au găsit sfârşitul aici, iar dovezile descoperite de Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului arată că peste 3000 de deținuți politici au murit la acest Canal, decesul lor nefiind înregistrat în nici un fel de documente. Lucrările la acest canal au fost finalizate în 1984, atunci când Nicolae Ceauşescu a inaugurat această megalomanică construcție ce a necesitat excavarea a aproximativ 300 de milioane de metri cubi de sol şi rocă, mai mult cu 25 de milioane decât la Canalul Suez şi cu 140 de milioane mai mult decât la Canalul Panama.
 

 

Generalul Mociulschi

Leonard Mociulschi, participant la cele două războaie la care România a luat parte în prima jumătate a secolului XX, a fost decorat cu mari distincţii militare din partea ţărilor europene cobelige­rante, primind zeci de decoraţii şi medalii. După
instaurarea comunismului, şi generalul a ajuns în „ţarcul morţii” de la Midia. Suciu îşi aminteşte că: „Bărbat bine legat, a fost supus îngrozitorului regim de înfometare până a devenit un adevărat schelet, o mortăciune care cu greu se târa pe cele două picioare, bărbat ce în timpul războiului făcuse mari bravuri pe frontul de răsărit. Acum mai rămăsese din acest brav ostaş abia o umbră. Numele generalului era arhicunoscut de toată lumea şi gardienii se întreceau să afirme cine sunt ei şi ce a ajuns dânsul.
Generalul a profitat de acea batjocură făcând pe măscăriciul pentru o cârmoajă de pâine aruncată în batjocură. I s-a îngăduit să-şi facă o lădiţă ce o purta pe umeri în bandulieră. În loc de curea îşi confecţionase o sfoară din zdrenţe şi, din ce mai găsise prin lagăr, nişte perii de lustruit bocancii. Mai avea şi o cutie de conserve ruginită în care procurase funingine. Cu aceste obiecte făcea pe lustragiul”. Ofiţerii îi aruncau în scârbă ţigări, în mijlocul mocirlei, şi îl puneau să imite ordinul de atac.

 

Căţeluşa Mida

Într-o zi, a dispărut căţeluşa comandantului-călău, Liviu Borcea. O botezase Mida, după numele lagărului, Midia.
A dat ordin gardienilor să o caute peste tot şi, negăsind-o, a ordonat o percheziţie în Ţarcul Morţii. Aici s-au descoperit oase de pisici, dar şi labele nefericitului animal dispărut. Nebunia înfometării a mers atât de departe încât trupurile celor care mureau după numărătoarea de seară erau ciopârţite de unii şi carnea era mâncată aşa, crudă.
 

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.