• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Luni , 24 Iulie 2017

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 23 Iunie , 2017

20 de ani în Siberia

„Prin câte poate trece o fiinţă omi­niască fără să-şi dea siama”... Aşa începe una dintre cele mai strălucite lecţii de demnitate şi una dintre cele mai preţioase cărţi. Aniţa Nandriş Cudla, o ţărancă simplă din Mahala, Bucovina, care şi-a scris „amarul” pe hârtie şi i-a cerut unui nepot să îl aducă în România. Era în plină eră co­munistă. Manuscrisul a ajuns însă în ţară, iar în 1991 a fost expediat, îm­preună cu o scrisoare pe adresa Editurii Humanitas. Autoarea murise, dar po­vestea ei era acum făcută publică.

Născută în 1904, într-o familie curat românească, de oameni harnici şi gospodari, a fost singura fată într-o familie cu şase băieţi. În 1914, când a izbucnit primul război mondial, Aniţa avea 10 ani şi împreună cu familia a trăit teama şi fuga din calea „mosca­lilor”, ruşii despre care auzise că prăpădesc totul în cale. În una dintre aceste năvăliri ale „moscalilor”, mama Aniţei este bătută cu un bici care avea agăţat la capăt bile de fier „cât o nucă”. După această bătaie, femeia nu se va mai ridica niciodată din pat, iar Aniţa se va simţi întreaga viaţă răspunzătoare de soarta mamei. La numai 16 ani, Aniţa se mărită cu Chirică Cudla, un sătean tot din Mahala şi încep să-şi întemeieze încet o gospodărie fru­moa­să. Au şi trei băieţi: Mitruţă, Vasile şi Toader, iar Anuţa o aduce pe mama sa în casa ei, pentru a o putea îngriji mai bine. Între timp, fraţii ei îşi continuă studiile şi mulţi ajung profesori universitari peste hotare - Londra, Strasbourg -, sau medici, şefi de spital la Cernăuţi.
Cu câteva zile înainte de deportări, unul dintre fraţii Aniţei, Florea, şi-a îndemnat sora şi cumnatul să-l urmeze în România. Chirică Cudla s-a întors însă din drum, neavând putere să-şi lase agoniseala de-o viaţă. În noaptea de 13 iunie întreaga familie a fost deportată. Mama ei, fiind imobilizată la pat, a fost abandonată singură, în casă. Încă de la urcarea în tren, bărbaţii au fost despărţiţi de femei. Soţul ei urma să moară în scurt timp într-un lagăr, iar ea, împreună cu cei trei copii, cel mai mare în vârstă de 14 ani, s-au înghesuit într-un vagon, aproape de geam. La trecerea prin gară, Aniţa a scris pe o batistă albă un mesaj, îi ruga pe vecini şi cunoscuţi să aibă grijă de mama ei, iar mamei îi spunea să nu aibă grija lor, Dumnezeu o are.
Şi aşa, rugându-se pentru pu­tere la Bunul Dumnezeu a reuşit să supravieţuiască drumului infernal până în Siberia.
Acolo, în condiţii inumane, cu raţie de 700 de grame de pâine pe zi pentru cei care munceau, şi 300 pentru cei care nu ieşeau la muncă, au trăit patru persoane. Îşi făceau „ceai”, adică apă fiartă, stând la rând la sobă, şi ţineau pâinea în gură ca şi o bomboană gândindu-se că aşa se satură mai bine. Apoi a învăţat să culeagă „iadele”, un fel de fructe de pădure, ca să scape de boală, şi să împletească haine din blană de „oleni” – câini.
Bolnavă de icter, nu putea ieşi la muncă, motiv pentru care a fost con­dam­nată la 2 luni de închisoare. Încet, băieţii au crescut şi munceau la pescuit, o muncă extrem de grea şi riscantă. Apoi, i s-a dat voie să scrie rudelor, aşa a aflat veşti despre fraţi şi despre cum s-a stins scumpa sa mamă.
Băieţii săi au început să facă demersuri pentru a afla veşti despre tatăl lor, apoi pentru a cere explicaţii despre ares­tarea lor. Aşa au aflat că au fost deportaţi pe motiv că tatăl lor ar fi fost primar. De fapt, era vorba de fratele tatălui lor. Pentru o încurcătură, au stat 20 de ani în Siberia. În sfârşit au fost reabilitaţi şi lăsaţi să plece acasă, dar aici au constatat că nu mai aveau nimic. Fiul mij­lociu s-a întors de bună voie în Siberia, de această dată ca om liber, unde a muncit doi ani pentru ca familia sa să-şi răscumpere propria casă. După exact douăzeci de ani, în aceeaşi zi şi aceeaşi lună în care au fost deportaţi, au reintrat în casa natală.

Dacă multiplicăm drama Aniţei de 30.000 de ori, avem tabloul complet al unei suferinţe care a început într-o noapte şi a durat o viaţă întreagă. În 12-13 iunie 1941, peste 30.000 de persoane au fost ridicate de NKVD. Unii au fost arestaţi, alţi deportaţi în Siberia. Furia comunistă a înghiţit cetăţeni de-a valma: dacă nu erau găsiţi unii, erau luaţi alţii în locul lor, nu conta nimic, de la copiii de un an, la bătrâni imobilizaţi la pat. Contau numai rezultatele ce trebuiau raportate tătucului Stalin şi semnalul de frică şi forţă ce trebuia transmis populaţiei. O dramă care a măcelărit mii de suflete: unii au murit pe drum, alţii în pustietatea Siberiei, familii despărţite, copii ajunşi la orfelinat, suflete schingiuite şi minţi întunecate de durere.
După decenii de ocupaţie străină şi te­roarea primului război mondial, Basa­rabia şi Bucovina s-au bucurat numai puţin peste două decenii de revenirea în sânul mamei. În urma semnării Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, Basarabia este revendicată de sovietici drept zona lor de influenţă. Astfel, la 28 iunie 1940, Armata Roşie ocupă Basarabia, precum  şi Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei. Drept urmare, este creată Republica Sovietică Socia­listă Moldovenească (RSSM) la 2 au­gust 1940. Numai 6 din cele 13 raioane ale RASSM intră în componenţa RSSM, iar judeţele basarabene - Ismail  şi Cetatea Albă din sud şi o parte a judeţului Hotin din nord - sunt incluse în cadrul Ucrainei Sovietice. Basara­bia cunoaşte astfel încă din anii 1940-1941 experienţa sovietizării şi co­munizării.
Primii care au căzut victime ale regimului comunist au fost 1122 de persoane, arestate în perioada 28 iunie - 4 iulie 1940, constituind foşti func­ţio­nari ai statului român sau suspecţi de colaborare cu adminis­traţia română aşa cum reiese din raportul Comisiei Prezidenţiale privind analiza dictaturii comuniste din România.

În următoarele luni au fost arestate alte cca. 2000 de persoane, majoritatea fiind lucrători ai căilor ferate în care regimul sovietic nu avea încredere.
Cele mai importante arestări ale po­pulaţiei locale vor avea loc în ajunul ata­cului german asupra Uniunii Sovie­tice din iunie 1941. La 31 mai 1941, împuternicitul Moscovei cere arestarea sau strămutarea elementelor indezi­rabile. Erau vizaţi în special legionarii, liberali, ţărăniştii, marii latifundiari sau ţăranii înstăriţi, comer­cianţii, militarii.
 
Operaţiunea majoră de arestare şi deportare a fost stabilită pentru noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, fiind vizate 32.423 de persoane din Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei. Dintre acestea, 6 250 urmau să fie ares­tate, iar 26 173 – deportate. În raportul din 14 iunie 1941 despre rezultatele operaţiunii, înaintat lui Stalin, Beria şi Molotov, se constată că numărul celor arestaţi şi deportaţi a scăzut de la cifra iniţială de 32 423 persoane la 31 419. Cum se explică această diferenţă şi ce relevanţă are această micşorare a listei iniţiale? În raportul Comisei preziden­ţiale se arată că: „Avem date în acest sens numai în legătură cu Basarabia – 1183 reuşesc să evite tragedia care îi aştepta. Dintre aceştia, trei persoane au reuşit să se ascundă, 133 n-au fost arestate din motive de boală, 318 şi-au schimbat în ajun domiciliul, iar 829 au scăpat, retrăgându-li-se învinuirile  ad-hoc, «din cauza insuficienţei materialelor compro­miţătoare»”.
Astfel, din RSSM au fost arestaţi şi deportaţi în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 – 18 392 persoane, iar din ce­lelalte teritorii româneşti anexa­te la 28 iunie 1940 – 11 844 persoane. După estimările guvernului anto­nescian, 97 la sută dintre cei arestaţi şi deportaţi în 12-13 iunie 1941 erau români, o estimare care nu rămâne decât un truc propagandistic în plin război împotriva bolşevismului. În total, în primul an de ocupaţie sovietică au avut de suferit – prin arestare sau deportare – nu mai puţin de 86 604 persoane din Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei.

O dată cu atingerea liniei Nistrului de către Armata Roşie, în martie 1944, ba­sarabenii sunt eliberaţi treptat din armata română şi trimişi acasă. Mulţi dintre ei vor fi înrolaţi imediat de către sovietici şi vor lupta împotriva Germaniei până în mai 1945, servind drept „carne de tun” în prima linie a frontului. Româ­nia va pierde iarăşi teritoriile sale din Est, de data aceasta cu acordul Statelor Unite şi Marii Britanii care, din considerente geostrategice, recunosc legitimitatea hotarului sovietic de la 22 iunie 1941.

 

 

Drumul spre punctele de destinație a durat vreo două-trei săptămâni. Condițiile erau îngrozitoare. În plină vară, ei duceau lipsă de apă potabilă, fiecăruia revenindu-i doar câte 200 grame de apă pe zi, iar de mâncare li se dădea doar pește sărat. La fiecare oprire a trenului, în câmp se aruncau cadavre, care, fie că erau îngropate sumar, fie că erau lăsate ca hrană animalelor. Pe parcursul drumului, deportaților nu le-a fost acordată nicio asistență sau consultație medicală. Astfel, în vagoanele murdare și fără asigurarea celor mai elementare condiții sanitare s-au răspândit diverse boli infecțioase și mulți suferinzi au decedat din această cauză. La unele gări feroviare, câtorva persoane li se permitea să iasă pentru câteva minute afară, la aer curat. Cineva era trimis după apă potabilă. În cazul tentativelor de evadare, imediat se dădea ordinul de împușcare, astfel că nu era nicio posibilitate reală de a scăpa din acel tren al morții.
Contingentul deportat era distribuit în felul următor: capul familiei, arestat, era izolat de soție și copii și dus în lagărul de muncă forțată, în Gulag. Ceilalți membri ai familiei erau trimiși în Siberia sau Kazahstan.
Cei deportați în Siberia sau Kazahstan, de la copil la bătrân, erau repartizați la muncă în întreprinderile industriei silvice, în sovhozuri și în cooperative meșteșugărești. Pentru munca depusă nu erau remunerați echitabil, ci li se achita doar un minimum necesar pentru trai.

 

 

Deportaților le era permis să ia câte 10 kg de fiecare persoană, numai că, de multe ori, tot ce era mai de preț sau mai util în bagajele celor deportați le împărțeau între ei cei care i-au ridicat în miez de noapte. Îndată, erau urcați în camioane sau chiar - în unele sate - în căruțe, fiind duși până la gară.
În stațiile de cale ferată, membrii fiecărei familii erau separați în felul următor: capii de familii într-o parte, tinerii peste 18 ani în altă parte, iar femeile cu copii mici și bătrânii - aparte. A urmat îmbarcarea în vagoanele de marfă, câte 70-100 persoane, fără apă și hrană. Pe vagoane scria: Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieșiți-le în cale cu flori! sau Emigrați voluntari.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.