11 „copii de bandiţi legionari” i-au cerut ajutorul preşedintelui României

În timp ce Guvernul aprobă ridicarea de moschei, biserica ortodoxă cu sfinţii martiri din perioada comunistă va fi prigonită din nou! Preşedintele Klaus Iohannis a promulgat aşa-zisa Lege – legionară, în ciuda apelurilor şi scrisorii primite de la „copiii de bandiţi legionari”.  

De săptămâna trecută, luptătorii, eroii şi martirii anticomunişti care au avut legături cu Mişcarea legionară sunt din nou interzişi, ca în anii ’50. Potrivit legii promulgate de preşedintele României, mărturisitori ca Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa sau Iustin Pârvu şi intelectuali ca Mircea Eliade, Petre Ţuţea, Emil Cioran, Constantin Noica sau Mircea Vulcănescu trec în clandestinitate. Din nou. Legea a fost contestată de numeroşi istorici, asociaţii etc. Pentru că, deşi intenţia era bună: evitarea negării Holocaustului, termenii evazivi au dus la altceva: la îngrădirea libertăţii de exprimare şi conştiinţă.

Mai mult, actul normativ legiferează istoria, negând realitatea şi Procesul de la Nurenberg.

În expunerea de motive, cei trei iniţiatori ai legii pentru modificarea Ordonanţei 21/2002 au pus pentru prima dată semnul egal între legionarism şi fascism: „În România, fascismul a luat denumirea de Mişcarea legionară sau titulaturi ale unor partide sub care aceasta a funcţionat până în ianuarie 1941 (Legiunea Arhanghelului Mihail, Garda de Fier, Totul pentru Ţară)”.

În aceste condiţii, va fi foarte problematic să fie aduse în discuţie numele unor mari cărturari din perioada interbelică, altfel decât dezaprobator. Urmaşii „bandiţilor legionari” s-au simţit ofensaţi de propunere şi i-au trimis preşedintelui Iohannis o scrisoare deschisă, în care arată că sunt din nou victimele colaterale ale acestui stigmat aplicat nedrept şi generalizat: „Părinţii noştri au plătit cu mulţi ani de închisoare crezul lor creştin şi anticomunist. Au fost bătuţi, torturaţi, umiliţi, supuşi unui regim de exterminare fizică, pentru apartenenţa la diferitele structuri ale Mişcării Legionare şi pentru ideile lor, care nu mai corespundeau realităţii instalate în România cu ajutorul tancurilor sovietice.

Au fost numiţi „bandiţi”, „duşmani ai poporului”, „năpârci”, atât în timpul detenţiei, cât şi după eliberare. Au fost transformaţi din oameni în simple numere de identificare, li s-a interzis dreptul de a se ruga Lui Dumnezeu, li s-a tăiat orice legătură cu familia, s-a încercat sub toate formele frângerea principiilor şi dezumanizarea lor.

Toată lupta satanică a comunismului nu a dat roade, deşi traumatizaţi şi bolnavi, părinţii noştri au ieşit din detenţie neînvinşi şi au continuat să îşi trăiască viaţa – atât cât le-a mai fost dat – cu frică de Dumnezeu şi cu dragoste de ţară.

În toată suferinţa lor nu au fost singuri, familiile noastre fiind la fel de persecutate chiar dacă nu se aflau în temniţe. Întemniţarea fiecărui deţinut politic a însemnat suferinţă, durere şi lipsuri pentru întreaga sa familie. Bunicii noştri au trăit durerea de a-şi vedea copiii în temniţe şi unii dintre ei au murit fără să ştie dacă va exista vreodată eliberare sau dreptate pentru copiii lor. Mamele noastre au trecut printr-un calvar greu de închipuit: stigmatizate, alungate din case şi servicii, au fost obligate să îşi crească singure copiii, fără să ştie dacă soţul mai trăieşte sau dacă va reveni vreodată acasă. Nici noi, copiii, nu am avut o copilărie obişnuită. Deşi înconjuraţi de dragostea familiilor noastre, am crescut ca „fii de bandiţi”, având un dosar „pătat”.

Cu toţii păstrăm în suflet imaginea părintelui îmbătrânit înainte de vreme, cu urmele suferinţei fizice pe faţă şi trup, cu bolile cauzate de regimul de detenţie. Păstrăm în minte însă şi imaginea demnităţii şi a moralităţii părinţilor noştri care au refuzat să îşi compromită principiile şi conştiinţa.

Astăzi, la 25 de ani de la căderea comunismului, suntem iarăşi puşi în situaţia de a fi consideraţi copiii unor infractori. Mamele noastre, cele care încă mai trăiesc, sunt iarăşi în situaţia de a fi soţiile unor infractori. Nu este cu putinţă să existe un stigmat veşnic pentru foştii deţinuţi politici care au făcut parte din Mişcarea Legionară. Părinţii noştri ne-au crescut şi educat în dragoste de neam şi de biserică.

Ne-au învăţat să fim demni, să ne iubim aproapele şi să iertăm greşiţilor noştri aşa cum şi ei iertaseră păcatele torţionarilor lor. Părinţii noştri nu au fost nici infractori şi nici criminali şi nici pe noi nu ne-au învăţat să fim infractori şi criminali. Cu toate astea sunt reincriminaţi pentru un crez politico-social pentru care şi-au ispăşit deja pedeapsa dată politic de justiţia comunistă.

După 25 de ani de libertate va trebui să explicăm copiilor noştri că bunicii lor au redevenit peste noapte infractori? Timp de 25 de ani le-am povestit despre eroismul bunicilor lor şi despre lupta lor anticomunistă ca astăzi să fie cu toţii scoşi în afara legii prin includerea legionarismului în nomenclatorul infracţiunilor?

Ce le vom spune acum copiilor noştri? Că sunt nepoţi de infractori şi că anticomunismul, mai ales practicat de un membru al Mişcării Legionare, înseamnă pentru totdeauna infracţiune? Refuzăm categoric să ne dezicem de principiile învăţate de la părinţii noştri şi să fim corecţi politic, dar incorecţi moral. Copiii noştri au dreptul să ştie că sunt nepoţi de eroi şi de luptători anticomunişti. Ce se va întâmpla cu demnitatea neamului nostru dacă şcoala, societatea şi instituţiile sale vor accepta transformarea unor eroi în infractori? Conform modificărilor aprobate de Parlamentul României pentru OUG 31/2002 ar trebui să revenim la situaţia din timpul comunismului, când discutam despre cele pătimite de părinţii noştri doar în interiorul caselor noastre, mereu sub interdicţia de a vorbi cu străinii despre asta. Practic, legea nu ne mai dă voie să vorbim tinerelor generaţii despre ei şi despre lupta lor, să le distribuim cărţile de memorialistică, să îi comemorăm public în faţa mormântului sau a monumentului ridicat în cinstea lor etc. Nu ne putem dezice de părinţii noştri şi nici nu vrem să îi învăţăm pe copiii noştri să se ruşineze de înaintaşii lor”.

Cei 11 urmaşi, în frunte cu părintele Marius Vişovan din Sighetu Marmaţiei, fiul lui Aurel Vişovan, liderul primului lot de deţinuţi politici din Maramureş i-au cerut preşedintelui ca „pentru dreptatea şi memoria părinţilor noştri, care astăzi nu se mai pot apăra, pentru suferinţa noastră, a „copiilor de bandiţi”, dar mai ales pentru dreptul la libertate de conştiinţă şi informaţie al copiilor noştri şi al tuturor generaţiilor ce vin după noi, vă rugăm să nu promulgaţi modificările la OUG 31/2002”. Degeaba, însă.

După promulgarea legii, Marius Vişovan i-a mai trimis o scrisoare preşedintelui, prin care îl roagă să vegheze măcar ca legea să nu fie aplicată abuziv.