Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Luni , 15 Noiembrie , 2021

100 de ani de la nașterea monahului care l-a botezat pe Steinhardt și l-a înfruntat pe Ceaușescu

de Gazeta de Maramures

În 5 noiembrie, s-au împlinit 100 de ani de la nașterea Preacuviosului Părinte Arhimandrit Mina Dobzeu, cel care l-a botezat ortodox, la 15 martie 1960, în închisoarea din Jilava, pe marele cărturar Nicolae Steinhardt, devenit ulterior monahul Nicolae Delarohia.

Părintele Mina Dobzeu a fost unul dintre marii duhovnici contemporani, un luptător neînfricat pentru credință și adevăr, un erou smerit. „Călugărul meu basa­ra­bean”, cum l-a numit călduros Nicolae Steinhardt, s-a născut în 5 noiembrie 1921, în localitatea Grozești, județul Lăpușna, în Basarabia. Înainte de a primi numele monahal Mina, el se numea Mihail.
La numai 13 ani, Mihail va intra ca ucenic în Mănăstirea Hâncu, unde va și rămâne până în anul 1938, când este trimis la Mănăstirea Căldărușani. A fost înrolat în ar­mată și a luptat pe fronturile din Timișoara și Ungaria. După terminarea războiului, își continuă studiile la Școala de Cântăreți Bisericești din Constanța, Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț și Facultatea de Teologie din București. În 1946, este tuns în monahism și, în scurt timp, devine dușman al poporului, pentru că luptă împotriva scoaterii religiei din școli și a desființării mănăs­ti­rilor. Este închis în temnițele comuniste și apoi, în 1955, după eliberare, hirotonit preot. Vreme de cinci ani, va sluji neîncetat la Mănăstirea Nicula, apoi într-o parohie din județul Cluj. Din nou este condamnat la închisoare și încarcerat la Galați, apoi în Jilava, în Gherla și la Canal.
La Jilava îi cunoaște pe cei din Lotul Noica-Pilat, și pe Nicolae Steinhardt, pe care îl va boteza. Cel care avea să devină monahul Nicolae poves­tește în „Jurnalul fericirii” acest episod: „Lecţiile de catehizare merg foarte repede, pă­­rin­tele Mina e îngăduitor şi ne­pretențios şi eu e drept mă do­vedesc a cunoaște destul de mul­te. Cei trei preoți se sfătuiesc între ei, apoi vin să mă întrebe ce vreau să fiu, catolic sau ortodox?
Le răspund fără îndoială că ortodox. Foarte bine. Mă va boteza călugărul. Dar cei doi greco-ca­tolici vor asista la botez şi ca un omagiu pentru credința lor şi ca o dovadă că înțelegem cu toții a da viață ecumenismului într-o vreme în care Ioan al XXIII-lea e pe tronul pontifical, voi rosti crezul în fața preoților catolici. Toți trei îmi cer să mă consider botezat în numele ecumenismului şi să făgă­duiesc a lupta – dacă-mi va fi dat să ies din închisoare – pentru cau­za ecumenismului, mereu. Ceea ce făgăduiesc din toată inima.
Nu se poate şti când vom fi scoși din celula 18 şi răspândiți pe unde s-o nimeri. Este, așadar, bine să nu mai amânăm Botezul. Botezul va avea loc la cincisprezece ale lunii. Nu vor fi trecut prin urmare nici zece zile între sosirea mea în celulă şi efectuarea Botezului”.
Şi momentul potrivit se dovedește chiar data de 15: „15 martie 1960. Catehizarea a luat sfârșit. Botezul, hotărât pentru ziua de cincispre­zece, are loc așa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea «de la aer», când ca­raliii sunt mai ocupaţi, când agitaţia e maximă. Trebuie să lucrăm repede şi să acţionăm clandestin în văzul tuturor. Con­spiraţia în plină zi a lui Wells.
Ceva în genul manevrelor invi­zibile ale lui Antonov-Ovseienko. Eu unul nu voi ieşi la plimbare. (Lucru uşor, deoarece m-a ros bocancul şi am o umflătură puru­lentă pe laba piciorului drept). La infirmerie n-am izbutit să fiu dus, cu toate că mă prezint în fiecare dimineaţă la raport. Doctorii Răi­leanu şi Al-G. mă tratează apli­cându-mi pe «bubă» un ştergar muiat în apa viermănoasă din ciubăr. Cu o zi înainte, un plutonier mi-a spus că «nici mort» nu mă duce la medicul oficial. Căile Domnului, ocolite.
Rămân deci singur vreun sfert de oră cât durează «aerul» – adică aproape singur, căci mai sunt câţiva scutiţi de plimbare pentru felurite pricini. Pustiită de zarvă şi forfotă, camera ia un aspect şi mai ciudat, ca o scenă goală în care grămezile de recuzite îşi găsesc sălaşul la nimereală. Dar mai ales deosebirea sonoră faţă de camera plină este atât de izbitoare, încât am impresia unei tăceri absolute – tăcerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol – şi mă pot linişti, reculege niţel.
Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi balia, ciubărul, tineta şi un «rezervor» cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră – e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare – şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în «rezervorul» purtat de el şi de un alt deţinut (...) Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei,
s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum când celulele, pe rând, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală – dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stân­jeneşte dicţia desluşită – părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid.
Trecem apoi, oarecum liniştiţi, oarecum uşuraţi – hoţul care nu-i prins în fapt e om cinstit – la patul unuia din preoţii greco-catolici: e lângă tinetă şi balie (am coborât cu toţii de la cucurigu), şi acolo recit crezul (ortodox), după cum fusese stabilit. Reînnoiesc făgăduinţa de a nu uita că am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata”.

Părintele Mina va ieși din închisoare abia în anul 1964. Peste cinci ani va fi chemat să slujească la Mănăstirea Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Huși (catedrala episcopală), al cărei stareț va și deveni peste ceva ani. Însă, în 1988, este arestat din nou pentru curajul de a-l înfrunta pe Ceaușescu prin șapte scrisori trimise direct dictatorului, în care se străduia să arate morala poporului român și ateismul din regimul comunist.

După anul 1989, Părintele Mina Dobzeu a rămas preot la Mănăs­tirea Sfinții Apostoli Petru și Pavel. S-a stins din viață în 2018, în chilia sa. În anul 2017, cu prilejul Anului Comemorativ „Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului” în Patriarhia Română, Preasfințitul Părinte Iustin, Episcopul Maramu­reșului și Săt­ma­rului, împreună cu Înalt­preasfințitul Părinte Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramu­reşului şi Sălajului, au vizitat la chilie pe Arhim. Mina Dobzeu; cu această ocazie, Preasfinția Sa i-a conferit distincția „Crucea Sfântul Iosif Mărturisitorul din Mara­mureș”.