Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Vineri , 8 Iunie , 2018

„100 de ani de la Marea Unire. 100 de povești de viață și istorie din Maramureș”

de Gazeta de Maramures

Shakespeare spune că „viața fiecărui om e o istorie”. Și da, adevărata istorie care trebuie transmisă tinerelor generații nu e doar cea din cărți, studii și tratate, ci, mai ales, cea trăită. Istoria ultimului secol își are încă eroii printre noi. Numai că, nimeni nu mai stă să le asculte poveștile veteranilor de război, foștilor deținuți politici sau, pur și simplu, bătrânilor Maramureșului. Deși, ei nu transmit doar informații, ci, mai ales, trăiri și principii. Noi credem în eroii neștiuți de lângă noi și, mai ales, credem că e datoria noastră să-i cunoaștem și să-i promovăm. Nu pentru ei, ci mai ales pentru noi și pentru tinerele generații, care nu pot fi mândre de originea și identitatea lor, dacă nu le cunosc.
De aceea, acum, în anul Centenarului, GAZETA de Maramureș și Asociația Tinerilor Ortodocși ai Protopopiatului Baia Mare, cu sprijinul Inspectoratului Școlar Județean Maramureș și a Consiliului Județean Maramureș a lansat o provocare pentru toți elevii din județ, motivându-i să devină „cercetători”, să culeagă și să scrie chiar ei istoria, de la cei care au trăit-o și au făcut-o.
 Până în 11 iunie, cei care doresc să participe la concursul „100 de ani de la Marea Unire. 100 de povești de viață și istorie din Maramureș”, trebuie să trimită un eseu sau un interviu în care vor descrie un episod relevant de istorie sau de viață din ultimul secol, pe baza relatării verbale a unei rude, vecin, sau pur şi simplu un bătrân al satului, un veteran de război, un fost deținut politic etc. Tema subiectelor alese poate fi orice eveniment istoric național sau local din ultimul secol, orice eveniment din viața comunității (nunți, sărbători religioase, botez, înmormântări etc.) sau portretul unui erou local, a unui ve­teran de război, al unui delegat la Marea Unire sau a unei figuri reprezentative din viața comunității (preot, profesor, primar etc.). Lucrările trebuie să aibă 1-3 pagini A4, cu caractere de 14, iar fotografiile trebuie trimise separat, în format jpg. Fiecare eseu trebuie semnat, indicând numele elevului, numele școlii, clasa, localitatea și numele profesorului îndrumător. Lucrările pot fi trimise la adresa de mail:
ioana.lucacel@gmail.com.
 
Cele mai bune 100 de eseuri-mărturii culese de tineri vor fi cuprinse într-o carte cu titlul: „100 de ani de la Marea Unire. 100 de povești de viață și istorie din Maramureș”, care va fi distribuită gratuit școlilor și primăriilor din județul Maramureș.
 
Deja, foarte multe școli din județ au trimis eseuri, iar lucrările sunt cu adevărat impresionante. Reproducem mai jos unul dintre ele.

 

 

Eroii din lacrimă

Nu demult, într-o vacanță școlară, mă aflam la țară, la bunicii mei din partea mamei. Bunica, o femeie glumeață, mereu cu zâmbetul pe buze și gata să te întâmpine, în fiecare clipă, cu vreo snoavă din partea locului, mi-a povestit o sumedenie de lucruri din copilăria sa. În acele vremuri, am observat, copilăria nu însemna navigare pe internet, contacte pe facebook, jocuri pe calculator, bătutul la ușă a frunzei de pătrunjel aranjat, spălat și pregătit de sacrificiu pe altarul aragazului înfierbântat de poftele noastre ciudate.
Atunci, din cele spuse de bunica, viața însemna navigarea din sat în câmp (locul unde se petreceau toate activitățile gospodăriei din primăvară până-n toamnă) și n-aveai timp de contacte cu cei de-o seamă cu tine. Singurele jocuri la care aveai acces erau cele cu mieii și vițelușii de la pășune, cu bobocii de gâscă și „mormolocii” de rață ce se împiedicau prin frunzele solide, de junglă carpatică, și se rostogoleau sub privirile ei admirative. De fiecare dată când vorbea de copilăria sa, vedeam în colțișorul ochilor săi, bătuți de vânturile greutăților, arși de soarele aspru al cerului, lacrimile bucuriei unei copilării apuse, dar fericite în toată nefericirea vremurilor pe care le-a trăit.
Bunicul, în schimb, are mai mereu o figură gravă, marcată parcă de greutățile unei copilării situată sub zodia cotelor și a birurilor de toate felurile cu care a fost împovărată
familia sa din cauza plasării ei de către autorități în rândul claselor „aristocra­tice”, pe care cu ironie meschină le numeau chiaburi. Acest „titlu nobiliar” a fost marca suferinței. Laptele de la vaci trebuia dus sub formă de cotă și predat la 11 km de sat. Cartofii familiei au luat același drum al cotelor fără sfârșit. Nimeni, după cum mi-a povestit bunicul, nu s-a gândit la faptul că acea cantitate uriașă de cartofi care a fost fixată de către „stat”, nu s-a făcut pe terenurile familiei, ci doar în proporție de 10%. Restul a fost cumpărată din tot satul acontându-și toate bunurile pe care le aveau în proprietate, astfel. Fasolea, ouăle și cam tot ce conținea o gospodărie era predată la stat într-o anumită cantitate. Și totuși, bunicul
mi-a spus că a fost bine în perioada copilăriei lui.
În comparație cu ce a trăit cel mai mare erou din viața sa – tatăl său – el a avut o viață bună.
Și atunci l-am întrebat pe bunicul despre viața străbunicului meu. Abia atunci am văzut și în colțul ochilor săi aspri, albaștri, și de-odată strălucitori, semnul suferinței ancestrale-lacrimile. Ale bunicului erau diferite față de cele ale bunicii, ele nu se întorceau la o copilărie fericită, ci la una tristă în care tatăl i-a fost răpit de un război crud și nemilos și dus să lupte pentru orgolii și principii de care el habar nu a avut.
Mi-a povestit bunicul despre ororile prin care a trecut tatăl său în timpul războiului. Mai întâi, ordinul de înrolare, în care pe lângă el, erau luate și patru perechi de boi ale familiei sale. Apoi, câțiva ani, nici bunica nici restul familiei bunicului n-au mai știut nimic de el. A fost dus până la „Cotul Donului”, unde era un frig năprasnic. Din cele ce mi-a zis bunicul că i-a povestit străbunicul, urina îngheța aproape pe loc, iar foamea era atât de decimantă încât numai gândul întoarcerii acasă îi mai ținea în viață. Mi-aduc aminte un episod povestit de bunicul legat de foametea din război a tatălui său. La un moment dat, străbunicul meu a găsit, în ghețurile rusești, o bucată de fecală umană înghețată. A stat în fața ei mai mult de o jumătate de oră pentru a se decide dacă o mănâncă sau nu, atât de înfometat era. A hotărât că e prea puțină pentru a se „spurca” cu atâta. Ce dileme poate scoate din ființa umană un război oribil?!
După vreo șase ani, străbunicul a ajuns acasă, dar nu înainte de a se automutila. Și-a tras un glonț în arătătorul mâinii drepte, printr-o bucată de pâine uscată. A folosit acest truc pentru a scăpa de condamnare. Glonțul tras prin pâine a șters fumul ce-l însoțea, deci putea spune că a fost împușcat. A ajuns acasă fără deget și fără cele patru perechi de boi confiscați și pe care nu
i-a mai văzut din momentul înrolării. La întoarcere, a fost însoțit de cei mai fideli tovarăși ai săi, păduchii, pe care, mi-a spus bunicul că-i avea „împlântați” peste tot corpul, nu numai în păr, așa cum se întâmplă în condiții normale. Dar a venit fericit...
Cam asta-i istoria neamului! Noi știm doar „romanțele” din acest evantai de trăiri.
În mine cele două tipuri de lacrimi vor sălășlui toată viața. Nu-mi voi uita niciodată înaintașii și ochii lor lăcrimând.

Vele Cezara, Școala Gimnazială „Alexandru Ivasiuc” Clasa a VI-a A
Localitatea: Baia Mare
Profesor îndrumător: Pop Ioan